Monday, September 22, 2014

Despre drumuri. Si inceputuri.

Niste baieti, si un Aro, au plecat 40.000 de kilometri pana in Siberia. Si inapoi.
Despre unul stiu sigur, despre ceilalti doi pot sa banuiesc, ca pe langa expeditia in sine, drumul e de fapt despre ei. Nu mergi 40 de mii de kilometri doar sa ai de unde te intoarce. Cumva, ma gandesc, pleci tu si te intorci eu, altul.

N-am mai scris de aproape 3 ani.
S-au schimbat multe, dar mai ales in ultimul an. Ca si in imaginea de mai sus, drumul duce tot inapoi, la “tine”. Doar ca e neasteptat, intotdeauna sinuos.
Blogul asta e despre teorii personale, am zis asta. Si una, la care tin cel mai mult, e ca cele mai importante sunt adevarurile mici, descoperirile personale, care din pacate sunt netransmisibile. Ele exista doar pentru a fi decoperite la nesfarsit de fiecare, pe cont propriu.

Cand vrem sa “traim mai sanatos” sau sa ne “schimbam regimul de viata” incepem sa citim etichetele de pe alimente, sa mancam “sanatos”, sa mergem la sala, sa citim despre tipuri de exercitiu fizic, sa ne culcam devreme, sa ne lasam de fumat etc.
Si totusi lasam “sinele” deoparte. Acolo avem impresia ca nu avem nevoie de ajutor si informatii, ca ne descurcam singuri. Atacam deci simptomele, nu si cauzele. Nu e asta o ipocrizie?

Stiu ca suna a citat “de Facebook” si a iluminare “la pachet” si de aia nu sunt primul care o zice, dar drumul e cel mai important. Procesul e mai important ca proiectul.
In paradoxul lui Achile ti se spune ca Achile nu ar trebui sa poata ajunge testoasa pentru ca ar trebui sa parcurga jumatatea jumatatii jumatatii jumatatii si tot asa pana la sfarsitul universului si matematicii.
Si totusi o face. Nimeni nu stie cum. Poate ca, de fapt, reuseste doar pentru ca face primul pas.

posted by Cristi at 9:36 pm  

Sunday, July 3, 2011

Despre medicini

cnv000012.jpg

Acu’ ceva timp ma aberam pe aici despre alternative la stiinta moderna.

Ieri, imobilizat la pat, ma uitam la un batran intelept dintr-un trib din Noua Guinee. Explica cum e cu bolile la ei si cum fac ei sa scape de ele. Daca cineva cade la pat inseamna ca la un moment dat un soi de spirit rau, intrupat intr-un cunoscut, i-a mancat maruntaiele si toata carnea si i-a inlocuit-o cu iarba fara ca saracul om sa stie ce i s-a intamplat. Bolnavul atunci trebuie sa numeasca vinovatul si tribul rezolva problema. Cel numit de el, primul nume spus, e predat legat fedeles de neamuri familiei bolnavului. Care familie il taie bucatele si asa mai departe. Batranul respectiv, de altfel foarte simpatic si dornic in a impartasi vesticilor din tainele vietii in padurea lor, participase activ la “vindecarea” a vreo 20 de rude de ale lui in felul asta.

Eu, acum, ce sa mai zic? Nu pot decat sa multumesc medicinei moderne ca exista. Daca e o cruce la care ar trebui sa ne inchinam, poate ca e aia verde din farmacii.

posted by Cristi at 12:20 pm  

Wednesday, June 22, 2011

Despre artisti

 img_3442.jpg

Artistului ii trebuie, prin definitie se pare, o masura de ratare, cat de mare nu scrie in reteta. Dupa caz, dupa gust. Nu degeaba si gatitul, ca si creatia artistica adevarata, cere inspiratie si improvizatie.

Dar cere si neliniste, inadaptare. Cere  dezorientare, dificultate in a naviga cu siguranta prin lume. Artistii pot pricepe cum fac altii sa aiba o viata si o minte linistita si pot sa creada despre ei ca isi doresc astea cu adevarat, insa nici nu sunt in stare sa le obtina si nici nu le sunt utile in demersurile artistice.

Ce zic eu decurge din niste observatii si concluzii personale. Si desi nu ma indoiam de concluziile astea nu reuseam sa inteleg totusi de unde determinarea asta directa intre ratare si artisti.

Acum insa am mai adunat o teorie la lunga mea lista de teorii despre lume. Cred ca arta si artistii s-a zbatut secole sa se elibereze de constrangerile exterioare, impuse de, din lipsa de alt cuvant mai general, societate (prin toate institutiile ei, de la familie si biserica pana la ). Arta a trebuit sa treaca de limitele generate de ceea ce credeau, paradoxal, cei din afara ei ca trebuie sa fie arta.

Cred ca de asta ceea ce numim pictura, literatura, sculptura, fotografia, dansul moderne sunt tot mai lipsite de forma, de canoane. Tot mai abstract, mai “unic” si deci mai interiorizat si mai personal. Pictura s-a dezbarat de pictural, dansul de ritm, sculptura de forme, poezia de rime. Au ramas principii, idei, concepte. Insa toate apartinand doar autorilor. Si deci invizibile. Pentru ca, iarasi paradoxal, desi sublimate la maxim, formele pomenite mai sus, devin tot mai putin purtatoare ale unui sens clar. Artistul, dezbarat de obligatii fata de public, sapa azi mult mai adanc ca in vremea Renasterii cand creeaza si deci ceea ce extrage el ii e clar numai lui.

Si credeam ca la originea absconsului sta abstractul. Dar nu, cred acum ca relatia nu e una de cauzalitate. Lipsa sensului pentru consumatorul de arta nu e forma in care ea se prezinta azi. Nu, sunt ambele urmari ale unei cauze mai profunde.

De fapt tot ce si-a dorit artistul intotdeauna, dar n-a putut din cauza conventiilor, era nu sa SE exprime, sa NE comunice ceva. Nu. Prins intre nelinistile proprii si dezamagirile venite din lumea exterioara el nu isi doreste decat martori ai existentei si tulburarii lui.

El tanjeste sa arate ca simte.

Si asta, ca orice axioma, nu se poate demonstra. Nu exista cuvinte care sa exprime ceva atat de simplu (asta daca cineva nu e atat de naiv incat sa considere literatura ca o arta a cuvintelor). Si atunci artistul striga cum poate. Isi doreste ca lumea nu sa-i inteleaga suferinta ci doar sa ia act de ea iar societatea sa-i semneze un soi de scutire medicala de la contractul social.

posted by Cristi at 9:19 am  

Sunday, June 19, 2011

Despre arta (2)

 img_2638.jpg

Nu ma pricep la arta. De fapt ma intereseaza subiectul, incerc sa-mi lamuresc niste chestii, dar nu pot zice ca am raspunsuri general valabile.

Si cu toate astea mi-am dat seama ca un prim semn sa te prinzi daca ceva e arta sau nu e sa vezi ce simti cand o consumi. Spre exemplu, din toate artele, cred ca cel mai putin pot sa-mi dau cu parerea despre sculptura. Nu ma prind ce e kitsch si ce nu. Bine, nu vorbim de piticii de gradina vs. David al lui Michelangelo. Vorbim de chestiile pe care unii vor sa le iei drept arta si le expun prin diverse locuri. Ei, nu ma prind.

Si totusi, cand  vad capul ala de bronz al lui Brancusi, Muza dormind, nu am nici un dubiu. Arta adevarata e dincolo de orice pregatire, teorie ori cultura. Nu ai nevoie decat de o cat de mica sensibilitate.

img_2726-2.jpg

posted by Cristi at 9:19 am  

Thursday, June 16, 2011

Un timp pentru toate

img_2733-2.jpg

Trebuie sa fie fost intr-o sambata sau duminica, undeva prin 86-87. M-am dus impreuna cu taica-meu la un magazin universal. Sa fi fost Unirea sau Cocorul? Sau poate Luceafarul din Bacau, nu mai stiu.

Ideea e ca ne duceam sa cautam o bicicleta, un Pegas cred. Tin minte ca o doamna de la magazin despacheta una dintr-o cutie de carton si o arata unui domn. Era galbena, sau asa o vad eu acum. Cert e ca n-am mai cumparat-o, poate pentru ca o luase deja cel de dinaintea noastra. A ramas ca venim saptamana urmatoare.

Si ca orice lucru amanat pe saptamana viitoare, au trecut ani. Multi ani. Si inca n-am bicicleta. Si pana acum 2 saptamani nu stiam nici sa merg pe vreuna.

Pana la urma vine o vreme pentru orice si mai bine la 30 de ani decat niciodata.

img_2570.jpg

posted by Cristi at 9:25 am  

Monday, June 13, 2011

Despre prietenie

 img_6528.jpg

Undeva prin generala, ascultand o discutie intre alti copii, m-am trezit intrebandu-ma care e cel mai bun prieten al meu. Era o intrebare complicata, intre 4 si 8 ani locuisem mai mult in Bucuresti, veneam vara prin Bacau si deci imi era greu sa leg prietenii cu alti baieti. Oricum, am fost oarecum mirat chiar si atunci de raspunsul pe care l-am gasit: Adrian. Adrian Andrei. Un baiat din satul bunicilor mei.

Eram de-o varsta, el avea vreo 3-4 frati si o sora, dar toti mai mari si cred ca de aia se lipise si el de mine. Tin minte cum ma infiintam la el la poarta cum ajungeam la bunici, il strigam si apoi plecam sa colindam dealurile si sa facem prostiile pe care le fac baietii.

Apoi am crescut, am dat tot mai rar pe la tara si am stat tot mai putin. Am aflat ca i-a murit tatal, a terminat 11 clase si n-a mai facut nimic. Toti  fratii i-au plecat prin Italia sau Spania, el a ramas in sat, se mai duce cu vacile din cand in cand. Si cam atat.

Acum ne vedem doar cand ajung pe la tara, pe la inmormantari, praznice, vizite scurte de 2-3 ore. Daca ne zarim, ne salutam stingher sau schimbam doua vorbe si de fiecare data ma mir din ce substanta ciudata sunt facute distantele astea intre oameni care erau odata apropiati si cum se incheaga ele pe furis.

posted by Cristi at 12:28 pm  

Tuesday, December 21, 2010

Cafeaua de sambata

img_1896.jpg

Am venit in Iasi prin 1998 toamna. De prin 99 am inceput sa ma plimb prin Iasi cu Adi cu diverse ocazii. Incepeam sa ne facem o harta a orasului, ca niste provinciali ai provinciei ce eram. Unul din cele mai amuzante si ciudate obiective ni se parea a fi patiseria East 17 de pe Cuza Voda. Ne spuneam, mai in gluma, mai in serios, ca nu plecam din Iasi (inapoi, acasa) pana nu mancam si noi o data, in vitrina. Ni se parea ca cei care stau acolo, pe scaunele tipice de patiserie cu fata in geamurile mari care dau spre strada, fac parte fara sa-si dea seama, dintr-un soi de expozitie ridicola. Si ni se parea o chestie de bifat, ceva de genul tatuajelor pe care si le faceau marinarii prin porturi straine.

Din Iasi n-am mai plecat desi pana acum vreo 2 ani nu invatasem inca sa-mi placa orasul asta. Prin 2008 am inceput sa bat orasul cu Octavian, fotografiind. Treptat, pe masura ce i-am invatat mai toate crapaturile din tencuiala, burlanele de la cladirile vechi, scarile si curtile interioare, piatra cubica si momentul din zi in care cade lumina fain pe ea, a inceput sa-mi placa.Fotografia, fiind oricum o ocupatie de week-end si de dimineata, s-a transformat incet in cafeaua de sambata, tot cu Octavian.Am tot colindat toate (ma rog, cele 4 acum) cafenele din Piata Unirii/Lapusneanu, stand tot mai mult la cafea si tot mai putin pe strada, la pozat. De pierdut oi fi pierdut cateva imagini bune, dar am castigat discutii diverse, din categoria “nemurirea sufletului”.

Intr-o sambata am intrat la Tuffli, unde ne-am asezat in geam. Mi-am adus aminte amuzat, dupa 12 ani, de povestea cu East 17. Am facut-o si pe asta. Am stat in vitrina si am lasat oamenii sa treaca si sa ne priveasca, doi barbati care radeau si salutau oamenii de pe strada.

posted by Cristi at 11:16 am  

Tuesday, October 26, 2010

Despre batranete

img_1604s.jpg

Exersez in fata oglinzii, ca sa fac haz de necaz, tot felul de rictusuri, speriat fiind de varsta “de bronz”. Varsta la care fata (si sunt convins ca si mintea) iti incremeneste intr-o expresie acra, de dezgust de toti si de toate. Mi-e frica de vidul ala din minte care se absoarbe chiar si pe sine, incat uiti ca ti-a fost vreodata teama sa ajungi “asa”.

Abilitatea de a exprima si de a reactiona prin mimica la cele din jurul tau mi se par un cordon ombilical. Odata taiat, esti pierdut intr-un nimic etern.

posted by Cristi at 10:20 am  

Saturday, December 19, 2009

Despre semnalizare

Buna seara. Astazi, despre semnalizare. Adica aia de la masina, stanga sau dreapta. Postul asta s-ar putea constitui intr-o scrisoare deschisa, cum am vazut ca se obisnuieste in ultimul timp :) , dar pentru ca, de fapt, stiu ca cei care citesc ce scriu eu aici oricum aud aceleasi lucruri si din gura mea, un asemenea demers ar fi similar cu unul in care eu as scrie aici pentru Obama.

Oameni buni, dragi soferi, smecheri la volan, cretini din trafic, a semnaliza NU echivaleaza cu o cerere aprobata din start pentru prioritate. Cu alte cuvine, NU, prioritatea nu functioneaza pe principiul pe care hotarati la voi la bloc care trage primu’ la poarta, “Priiiiim’!”, iar semnalizarea nu reprezinta un asemenea strigat! Si mai clar: daca VOI semnalizati, asta nu inseamna ca eu trebuie sa ma inchin la voi, pricepeti?

Ma simt dator sa explic asta, pentru toti idiotii de pe strazi care, daca mai au rabdare sa te injure dupa ce o comit, ca sa se simta bine pana la capat, iti urla un disperat: “Da’ n-ai vazut, frate, ca am semnalizat?!?!?” Ba da, frate, eventual IN TIMP ce faceai manevra geniala, am vazut ca ai si semnalizat, ca sa inteleg ca gata, sa ma duc acasa, ca acu te joci TU pe strada. Cred ca singura circumstanta in care semnalizarea ta imi spune mie ca eu nu am voie sa fac ceva e aia in care tu semnalizezi si te-ai angajat in depasire, iar eu as vrea sa fac acelasi lucru. Altfel, astepti sa trec eu, iar dupa aia poti sa omori pe altul. Cam asta voiam sa transmit colegilor din trafic.

A, si inca ceva, tot in spiritul Sfintelor Sarbatori de Craciun. Moarte Amenzi taximetristilor!

posted by Cristi at 9:20 pm  

Friday, January 30, 2009

Despre fotografie si razboi

Imi permit in cele ce urmeaza o analiza, de amator, asupra a ceea ce se cheama, probabil, fotoreportaj de razboi. Analiza nu va fi una obiectiva, dimpotriva, nu am inteles niciodata cum poti sa analizezi artele vizuale, sau ca sa fim mai exacti, comunicarile vizuale, obiectiv.

Sa zicem ca cineva va arata un fotoreportaj din Gaza, ca tot e de actualitate. Personal, fara sa ma uit pot sa jur ca am sa gasesc asa:

  • mame/surori cu basmalele clasice pana la sprancene, prinse bocind si ridicand mainile spre cer disperat-acuzatoare;
  • frati/tati incrancenati, carand sicrie iar in ochi lise citeste razbunarea, vezi kalasnikovul de maine in ochii lor;
  • copii jucand fotbal in praf, in fundal, out-of-focus, o scoala, eventual nitel bombardata.
  • copii cu arme

Cireasa de pe tort de obicei e reprezentata de clasicele bucati de om sfartecat prinse ori direct acolo unde respectivul a calcat pe mina, ori in sala de operatii, pe targa, etc. Dar musai in prin-plan, sa se vada structuri anatomice de care habar nu aveai.

Nu stiu, probabil ca in principiu astea se datoreaza imaginilor gata stocate, inconstient, de respectivul fotograf, fara voia lui, din noianul de imagini care i-au bombardat si lui retina la tv, in ziare, etc. Mai pot fi de vina cliseele discrete de prin filmele de la hollywood, primele secunde dintr-o scena, de obicei momentul cand ti se scrie cu fonturi pseudo-arabe numele locatiei in care regizorul tocmai te-a plasat.

Accesul al clisee consumate, facile, la retele probate, la compozitii gata canonizate de marii maestri care isi impoart fotografiile in categorii de genul SIDA, SOMALIA, GAZA, FOAMETE, toate astea sunt nu musai comode, cat automate, reflexe, ca stranutul cand te uiti in soare. Ce naiba poti sa pozezi in Gaza la o adica?

Dincolo de astea insa mi se pare ca mai exista o cauza mai subtila. Sa recunoastem, e greu sa te duci acol, cere curaj, si nu sunt ironic. Cere o doza de nebunie, de nepasare, un spirit de aventurier. Apoi, imi pot doar imagina hatisul birocratic si de relatii care iti trebuie ca sa ajungi intr-o zona fierbinte, talentul pe care trebuie sa-l ai sa nu superi pe nimeni, sa stii cand sa tii capul la cutie. Toate astea sunt de apreciat. Ajuns acolo esti aruncat in valtoarea unui razboi. Razboiul ucide si femei si copii, sau mai rau, ii schilodeste pe viata. Razboiul arde bibliotcei, darama moschei. Ingroapa civili de vii printre daramaturi. Si tocmai asta face sa fi ajuns acolo degeaba, daca tu fotografiezi fix astea. Stiu lucrurile astea deja, dupa cum se vede. Da, dar de la ALTI fotografi, sa fii al miilea care merge acolo ca sa imi repeti aceleasi povesti, sa-mi arati atrocitati, e comparabil cu pozele de pe pachetele de tigari. Ca fumator, inveti sa le ignori asa cum ignori un scuipat pe jos. Te doare in pix, te protejezi, in ultima instanta, ca sa nu-ti incarci sufletul cu orori. Deci efectul urmarit (daca a existat unul) e ratat, se obtine opusul.

Da, dar cum ramane cu fotograful, ar putea el intreba. El ce sa faca? Aici intervine subtilitatea de care vorbeam. Odata ajuns acolo, probabil ca bucatile de copii produse de un obuz trebuie exorcizate, trebuie predate mai departe, nemestecate, aruncate ca un cartof fierbinte, pentru aceeasi protectie mentala. Sa imi arati si altceva, cum ar fi munca doctorilor de a salva viata descompusa pe targa, scoala daramata, mai degraba decat fotbalistii in carje, copiii care se nasc intr-o tara inexistenta, decat cei ingropati, si asa mai departe, asta presupune stapanire de sine, asumarea meseriei si rasplatirea eforturilor personale si ale altora care te-au dus acolo. A arata povesti mai subtile, dar mai patrunzatoare, in fata carora imi pot lasa garda jos, presupune stapanire de sine, maturitate si autocenzura.

Sa declansezi repede, tocmai ca sa fii orb in fata imaginilor ingrozitoare, ca apoi sa te intorci cu spatele si sa fugi la urmatoarea, asta e mai simplu decat sa stai sa privesti, sa compui alta poveste si sa pastrezi pentru tine restul, sperand ca odata, cineva te va intelege si pe tine, va vedea sacrificiul tau. Iar daca nu, asta e, nu TU, fotograful de razboi care va visa urat la noapte, esti personajul principal in fotoreportajul de razboi.

posted by Cristi at 4:25 pm  
Next Page »

Powered by WordPress