Am sa fiu scurt ca sa nu fiu acuzat ca obsesia mea despre cainii vagabonzi din iasi e chiar atat de grava.

Copiii mei stiu sa spuna cateva chestii: papa, pipi, pepe(ne), mama, tata, patu(rica), a(r)tu(r). Dar pe primul loc la frecventa, la cuvinte invatate, la animale invatate, la manifestari spontane, se gaseste simpaticul ‘Am-am.

Iesitul afara nu intotdeauna pa-pa, sau brrr-brrr, era o vreme cand era numai Ham-ham. Cand latra vreun catel pe afara, Ham-Ham se aude si la mine in casa. Cand ne plimbam pe afara, din 20 in 20 de metri mi se arata victorios un Ham-Ham care doarme pe la vreo umbra. Cand se trezeste Tudor noaptea speriat si il intreb ce are, mi se raspunde Ham-Ham.

Cat de normal e ca imaginea unui copil de nici 2 ani sa fie ca afara si plimbarea inseamna Ham-Ham? Cat de normal e ca sunetele cele mai comune care vin de dincolo de geam sa fie cel al vantului si Ham-Ham?

Cum sa le mai explic eu ca nu e normal sa fie atati caini pe strazi?