Oameni buni, dragi soferi, smecheri la volan, cretini din trafic, a semnaliza NU echivaleaza cu o cerere aprobata din start pentru prioritate. Cu alte cuvine, NU, prioritatea nu functioneaza pe principiul pe care hotarati la voi la bloc care trage primu’ la poarta, “Priiiiim’!”, iar semnalizarea nu reprezinta un asemenea strigat! Si mai clar: daca VOI semnalizati, asta nu inseamna ca eu trebuie sa ma inchin la voi, pricepeti?

Ma simt dator sa explic asta, pentru toti idiotii de pe strazi care, daca mai au rabdare sa te injure dupa ce o comit, ca sa se simta bine pana la capat, iti urla un disperat: “Da’ n-ai vazut, frate, ca am semnalizat?!?!?” Ba da, frate, eventual IN TIMP ce faceai manevra geniala, am vazut ca ai si semnalizat, ca sa inteleg ca gata, sa ma duc acasa, ca acu te joci TU pe strada. Cred ca singura circumstanta in care semnalizarea ta imi spune mie ca eu nu am voie sa fac ceva e aia in care tu semnalizezi si te-ai angajat in depasire, iar eu as vrea sa fac acelasi lucru. Altfel, astepti sa trec eu, iar dupa aia poti sa omori pe altul. Cam asta voiam sa transmit colegilor din trafic.

A, si inca ceva, tot in spiritul Sfintelor Sarbatori de Craciun. Moarte Amenzi taximetristilor!

Tot intuitie si spirit de observatie iti trebuie si ca sa intelegi cum functioneaza o tara-mahala. Iti trebuie un nas fin sa sesizezi mecanismele perfect vizibile care ii face pe locuitorii tarii asteia sa functioneze. Majoritatea se uita si nu vede,  vechea poveste despre copacii care ascund padurea probabil.

Ma refer la Caragiale. Stiu ca s-a spus de sute de ori ca e mai actual ca niciodata si totusi nu poti sa nu te miri CAT de teribil si infricosator de actual e. El descria acum 150 de ani oameni si situatii eterne, invelite doar in hainele si vorbele secolului respectiv. Altfel, personajele lui sunt niste spectre, niste arhetipuri acronice care se misca inca printre noi, generand la nesfarsit aceleasi situatii ca atunci.

Si ca si atunci, politica si viata mondena sunt exponentele cele mai de seama ale fenomenului de mahala in care ne invartim. Personaje cu nume caracterizante joaca roluri ridicole cu pretentia ca actioneaza intru indeplinirea celor mai inalte idealuri ale natiunii iar noi ne prefacem ca ele conteaza si alegem sa fim aceeasi spectatori ale acelorasi piese.

Mai au exemplele rost? Nu stiu. Dar dau unul, recent. Ieri, o televiziune dezgroapa un prim-ministru pe care nu poate sa-l cheme decat Ciorbea. Acesta vine spune ca are habar dintr-o carte de o operatiune numita “Hemeiusi” prin care, intr-un trecut de mult apus,  s-ar finantat indepartarea de la putere a lui de catre nimeni altul decat actualul Basescu pe care il someaza public sa ne spuna daca este sau nu agent KGB. Pe seara unii se jura ca presedintele palmuieste copii si altii gasesc scrisori pierdute pe langa sedii de gazete. Rasu’-plansu’. Trist nu e ca lucrurile sunt adevarate ci ca oamenii si locurile trebuie sa poarte acele nume, sa faca acele lucruri si in general sa nu scape in vecii vecilor de doza de ridicol care pare sa le fi fost repartizata de “autor”.

Trist mai e si ca dupa toate astea e posibil ca adevarul sa fie altul. Caragiale se poate sa nu fi fost neaparat vizionar. El, saracu’, o fi scris despre ce se intampla in epoca, poate chiar cu speranta ca ea va fi depasita repede, ca orice lucru trecator. Nimic mai fals. Ada Milea spunea ca Ceausescu n-a murit, Ceausescu e in noi. Dupa o suta si ceva de ani, Caragiale e in toate si mai ales in NOI, care ne dovedim incapabili sa ne schimbam.

Acum vreo 2-3 ani spuneam in gluma, si incercam sa se inteleaga in acelasi timp ca sunt, daca nu convins, macar optimist ca acest lucru nu se va intampla, ca primul producator de aparate de ras care scoate model cu 5 lame e prost. Adica ridicol, adica aproape jignitor la adresa inteligentei mele, adica, in esenta demn de rasul competitorului. La vremea aia cred ca Gillette tocmai trecuse de la 2 la 3 lame iar Willkinson scosese aparat cu 4 cred. Speram ca e destul, ca ceea ce va urma e o schimbare in alta parte, nu pur si simplu adaugarea inca a unei lame. N-a fost sa fie asa, gillette produce acum un aparat cu 6 lame. Macar au avut bunul simt ca a sasea se fie plasata in alta parte, pentru alte scopuri, nu rasul propriuzis.

In alte parti ale rafturilor din supermarket poti vedea alte aberatii. Sampon cu extract de perle. Sunt sigur ca e adevarat, au fost suficient de idioti incat sa piseze 2 perle la 2 cisterne de sampon si sa spere ca cei care cumpara sunt la fel de tampiti incat sa creada ca si conteaza. Ca luciul ala si taria din perla se transfera direct in parul lor, se combina, ca in Spiderman, cu ADN-ul lor si de a  doua zi parul e pe masura de lucios.

Detergentul de mobila acum are extract de Aloe Vera. Ok, acceptand ca Aloe Vera e atat de minunat pe cat se povesteste, e al doilea panaceu dupa aspirina (si aici tot marketing, cati bani va fi facut Bayer cu povestea asta? )  sau tocmai de aia, de ce as vrea asa ceva? Ce sa mai fac cu mobila odata ce ea a inviiat si acum ii ies frunze. La mine in sufragerie e destul verde. Pe bune. Lasand la o parte ca 90% din targetul lor au mobila de pal. Daca invie melamina aia de la suprafata cu ce ma aleg? Pacura sau direct dinozauri?

Totul are micro/nano/electro particule. Lumea s-a desteptat, internetul e peste tot, au auzit cu totii de fizica cuantica, de nanotehnolgie, deci hai sa bagam nano particule de casmir in detergent, iarasi, sperand ca acele proprietati magice se vor transfera direct hainelor tale. Asa de ce nu spalam sau de ce nu hranim oaia cu casmir? Ar fi la fel de eficient.

La mancare e si mai tragic daca nu ar fi comic. Salata de icre. Ca sa aiba voie sa puna numele asta pe maioneza lui facuta din ulei, agenti de ingrosare, coloranti si zeama de peste (in cel mai bun caz) producatorul pune si 100 de boabe de icre.

Cand epuizezi lista componentilor miraculosi, scoasa de fiul vreunui marketer de pe wikipedia, incepi sa te joci din cantitati. 30% mai mult, 50% mai mult, imbunatatit, inmultit, nesimtit. Nu stiu ce producator de crema ce speculeaza frica femeilor de riduri a rulat vreo 1-2 ani o reclama in care ne explica efectele benefice a unei enzime, Q10. Dispareau ridurile, bine, asta fiind probat de teste clinice, adica de o bucatita de piele de porc sau de mort, pusa intr-o farfurie. Acum cu 100% mai multa enzima Q10! Pentru o si mai mare eficienta. Pai n-am inteles, asta se cheama ori ca 2 ani mi-ati tras teapa si mi-ati dat mai putina enzima decat aveam nevoie, ori acum puneti mai multa doar asa, ca oricum nu ajuta la nimic si se duce cand te speli.

Vorba lui Seinfeld, la ora asta in toate medicamentele cantitatea de substanta activa se determina dupa un algoritm simplu in 2 pasi. Incerci sa te prinzi care e doza fatala, si mai scazi 1-2 unitati. Eficienta maxima, acum cu 100000000% mai mult!

Sa zicem ca cineva va arata un fotoreportaj din Gaza, ca tot e de actualitate. Personal, fara sa ma uit pot sa jur ca am sa gasesc asa:

• mame/surori cu basmalele clasice pana la sprancene, prinse bocind si ridicand mainile spre cer disperat-acuzatoare;
• frati/tati incrancenati, carand sicrie iar in ochi lise citeste razbunarea, vezi kalasnikovul de maine in ochii lor;
• copii jucand fotbal in praf, in fundal, out-of-focus, o scoala, eventual nitel bombardata.
• copii cu arme

Cireasa de pe tort de obicei e reprezentata de clasicele bucati de om sfartecat prinse ori direct acolo unde respectivul a calcat pe mina, ori in sala de operatii, pe targa, etc. Dar musai in prin-plan, sa se vada structuri anatomice de care habar nu aveai.

Nu stiu, probabil ca in principiu astea se datoreaza imaginilor gata stocate, inconstient, de respectivul fotograf, fara voia lui, din noianul de imagini care i-au bombardat si lui retina la tv, in ziare, etc. Mai pot fi de vina cliseele discrete de prin filmele de la hollywood, primele secunde dintr-o scena, de obicei momentul cand ti se scrie cu fonturi pseudo-arabe numele locatiei in care regizorul tocmai te-a plasat.

Accesul al clisee consumate, facile, la retele probate, la compozitii gata canonizate de marii maestri care isi impoart fotografiile in categorii de genul SIDA, SOMALIA, GAZA, FOAMETE, toate astea sunt nu musai comode, cat automate, reflexe, ca stranutul cand te uiti in soare. Ce naiba poti sa pozezi in Gaza la o adica?

Dincolo de astea insa mi se pare ca mai exista o cauza mai subtila. Sa recunoastem, e greu sa te duci acol, cere curaj, si nu sunt ironic. Cere o doza de nebunie, de nepasare, un spirit de aventurier. Apoi, imi pot doar imagina hatisul birocratic si de relatii care iti trebuie ca sa ajungi intr-o zona fierbinte, talentul pe care trebuie sa-l ai sa nu superi pe nimeni, sa stii cand sa tii capul la cutie. Toate astea sunt de apreciat. Ajuns acolo esti aruncat in valtoarea unui razboi. Razboiul ucide si femei si copii, sau mai rau, ii schilodeste pe viata. Razboiul arde bibliotcei, darama moschei. Ingroapa civili de vii printre daramaturi. Si tocmai asta face sa fi ajuns acolo degeaba, daca tu fotografiezi fix astea. Stiu lucrurile astea deja, dupa cum se vede. Da, dar de la ALTI fotografi, sa fii al miilea care merge acolo ca sa imi repeti aceleasi povesti, sa-mi arati atrocitati, e comparabil cu pozele de pe pachetele de tigari. Ca fumator, inveti sa le ignori asa cum ignori un scuipat pe jos. Te doare in pix, te protejezi, in ultima instanta, ca sa nu-ti incarci sufletul cu orori. Deci efectul urmarit (daca a existat unul) e ratat, se obtine opusul.

Da, dar cum ramane cu fotograful, ar putea el intreba. El ce sa faca? Aici intervine subtilitatea de care vorbeam. Odata ajuns acolo, probabil ca bucatile de copii produse de un obuz trebuie exorcizate, trebuie predate mai departe, nemestecate, aruncate ca un cartof fierbinte, pentru aceeasi protectie mentala. Sa imi arati si altceva, cum ar fi munca doctorilor de a salva viata descompusa pe targa, scoala daramata, mai degraba decat fotbalistii in carje, copiii care se nasc intr-o tara inexistenta, decat cei ingropati, si asa mai departe, asta presupune stapanire de sine, asumarea meseriei si rasplatirea eforturilor personale si ale altora care te-au dus acolo. A arata povesti mai subtile, dar mai patrunzatoare, in fata carora imi pot lasa garda jos, presupune stapanire de sine, maturitate si autocenzura.

Sa declansezi repede, tocmai ca sa fii orb in fata imaginilor ingrozitoare, ca apoi sa te intorci cu spatele si sa fugi la urmatoarea, asta e mai simplu decat sa stai sa privesti, sa compui alta poveste si sa pastrezi pentru tine restul, sperand ca odata, cineva te va intelege si pe tine, va vedea sacrificiul tau. Iar daca nu, asta e, nu TU, fotograful de razboi care va visa urat la noapte, esti personajul principal in fotoreportajul de razboi.

Ok, nu mai sacrificam oameni.  Dar cam atat, magia momentului pare sa nu fi disparut de mult din trairile noastre. Mielul de pasti si porcul de craciun fac inca parte din mostenirea culturala a natiei noastre.

Acum insa vine implacabila masinarie birocratica a UE-ului si ne spune ca nu mai e voie sa bagam cutitul. Sangele nu are voie sa galgaie, animalul nu mai are voie sa horcaie disperat. Nu, el trebuie omorat cu mila, fara sa stie ce i se intampla.

Lasam la o parte cel mai evident exemplu, cel legat de corrida spaniolilor, exemplul e prea-uzitat si pana si UE afirma ca inca mai incearca sa-i convinga si pe ei sa renunte la acest “barbar” obicei.

Cred ca ipocrizia e ascunsa in alta parte. De fapt europeanului i se rupe de corrida pentru ca acolo e vorba de un spectacol, nu de o exploatare sistematica a unui animal in scopul de a furniza hrana populatiei. Ca manaca aia urechile si coada taurului sacrificat, e superflu, nu asta e scopul primordial.

Europeanul vrea sa aiba constiinta lui de ecologist de mall impacata. El trebuie sa se simta curat, fara sange pe maini, cand mananca un preparat din carne. Vrea sa doarma linistit ca a trecut prin aceasta lume si si-a alimentat organismul fara sa provoace suferinta. A bagat la mat fara sa-si sporeasca datoria karmica, fara sa creasca cantitatea de durere pe aceasta planeta.

Din motivul asta ii se pare mult mai uman sa omori mii de vaci tampe si porci obezi in abatoare decat sa dai voie unui taran, poate inca mai legat de natura si de energiile ei, sa sacrifice un animal in cadrul unui ritual din care sacrul nu lipseste chiar daca nu se aude Imnul Bucuriei. Taranul original, pe cale de disparitie, recunosc, se simtea mult mai umil, si mai sincer, cand facea o cruce pe fruntea inca calda a unui porc injunghiat. Pamantul cerea sange ca sa dea paine la anul. Asta era credinta lui pagana la origini, si nu o facea musai cu placere, dar o facea responsabil, si fara sa rateze sobrietatea ritualului, fara cruzime.

Azi,mancam pui omorati pe banda rulanta si vaci curentate. Pe langa colesterol, carnea obtinuta dupa standarde europene iti picura in sange si fericirea lor.

Asa, deci ma gandeam ca noi, ca specie a trebuit sa ne adaptam treptat la mediu, la animale care deveneau tot mai inteligente odata  cu noi, la vremea tot mai rece pe cat urcam spre nord, la boli tot mai grele, etc.

Cainii au norocul sa se adapteze direct la civilizatia noastra. Constat ca marea majoritate a cainilor stie sa treaca pe trecere, deja nu ne mai mira asta. E clar ca, fara sa fiu ironic, i-am omorat pe cei care nu intelegeau cum e cu zebra. Cei destepti au invatat, cei mai putin inteligenti s-au dus, si nici n-au procreat exemplare ne-instruite in ale codului rutier.

Se pare ca acum mai sunt doar exemplare care nu au inteles cum sta treaba cu rosul si verdele la semafor. Daca vrem sa le facem un bine, si ca cei de maine sa nu mai incurce culorile la semafor, nu putem decat sa-i calcam pe cei de azi.

Cand vor intelege si codul rutier va fi groasa. Obama nu va mai reprezenta mare lucru cand, in Romania, cainii vor fi pregatiti sa preia functii de conducere.

Copiii mei stiu sa spuna cateva chestii: papa, pipi, pepe(ne), mama, tata, patu(rica), a(r)tu(r). Dar pe primul loc la frecventa, la cuvinte invatate, la animale invatate, la manifestari spontane, se gaseste simpaticul ‘Am-am.

Iesitul afara nu intotdeauna pa-pa, sau brrr-brrr, era o vreme cand era numai Ham-ham. Cand latra vreun catel pe afara, Ham-Ham se aude si la mine in casa. Cand ne plimbam pe afara, din 20 in 20 de metri mi se arata victorios un Ham-Ham care doarme pe la vreo umbra. Cand se trezeste Tudor noaptea speriat si il intreb ce are, mi se raspunde Ham-Ham.

Cat de normal e ca imaginea unui copil de nici 2 ani sa fie ca afara si plimbarea inseamna Ham-Ham? Cat de normal e ca sunetele cele mai comune care vin de dincolo de geam sa fie cel al vantului si Ham-Ham?

Cum sa le mai explic eu ca nu e normal sa fie atati caini pe strazi?

A trebuit sa vad un film care desi incearca, nu reuseste sa fie ce-si doreste, The Darjeeling Express, ca sa pot pune in cuvinte ce simteam demult.

Cred ca totul vine din faptul ca in arta, mai ales, dar in general in creatie, nu poti inventa ceva din nimic. Nu poti construi de la 0 niciodata. In scris nu e altfel. Nu poti inventa trairi, e o realitate inerent umana. Oricat de mult empatizam cu cei din jur, oricat vibram la ce se intampla in jurul nostru, in ultima instanta sunten singuri in capul nostru, noi cu noi, izolati de restul. Macar si fizic, organic, nefiind compatibili cu standardul USB, nu ne putem niciodata conecta direct la gandurile si senzatiile altora.

Cum atunci sa inventezi personaje complete, care sa gandeasca independent de tine, autor? Esti condamnat sa te rupi in bucati, sa reetraiesti episoade dureroase, sa iti caricaurizezi apropiatii, sa te consumi pentru fiecare in parte, atunci cand creezi personaje si intamplari.

Scriitorii, in general neadaptati, schzoizi si suferinzi sunt prinsi in capcana lipsei unei comunicari reale, ideale, si sunt astfel nevoiti sa se dezvaluie sutelor, daca sunt norocosi, miilor, de necunoscuti care ii vor citi. Nu pot decat sa spere ca bucatile lor de suflet si amintirile lor sunt suficient de bine camuflate incat nimeni sa nu-i poata banui ca ei sunt la fel de vulnerabili ca cei pe care ii inventeaza. Si atunci sustin ca acestia, si intamplarile prin care trec ei sunt pur fictionale.

Un om de care nu auzisem niciodata, Dan Mititelu (google), iti vorbeste acolo, 2 ore, structurat, dar si suficient de liber, despre fotografie.

Deocamdata sunt curios daca sunt capabil sa depasesc cat de cat stadiul de consumator, chiar si ala amator, de fotografie. Ce imi place mie acolo sunt 2 lucruri. Unul e ca omul te face sa gandesti si sa simti unele lucruri pe care doar le intuiai. Al doilea, mai de “struguri acri” e ca se spune de multe ori ca fotografia buna nu sta intr-un DSLR de ultima generatie. Ceea ce nu ma face insa sa ma opresc sa-mi doresc unul, dar ma face sa fiu mai rational.

Cum spuneam, am fost de doua ori, cursul abia a inceput si deja imi pare rau de intalnirile pe care le pierd fiind plecat in concediu. Mi-am mai pus insa gandurile in ordine, am mai inteles una, alta.

Cum ar fi ca fotografia tine mult de inspiratie, dar foarte mult si de exercitiu si disciplina. Mai vezi ca fotografia e psihanaliza dar si psihoterapie in acelasi timp. Fotografia mai e si o cenusareasa a artelor cateodata, desi subtilitatea si poezia care vin din participarea universului in mod egal cu cea a artistului sunt uimitoare.

Coincidentele, intamplarile si clipa sunt cateodata mai importante decar artistul, dar pentru mine personal, asta nu scade cu nimic valoarea unei fotografii in care e evident ca de fapt cineva sau ceva iti transmite un mesaj de dincolo de intentia fotografului.

Pe de alta parte, fotografii ce par intamplatoare cer o sensibilitate si o intuitie incredibile din partea ochiului si omului de dupa aparat dar si o sansa care sunt sigur ca nu apare oricui, fara dedicare.

Mai mult nu stiu ce as putea spune despre un domeniu al sensibilitatilor omenesti care tocmai asta face, reuseste sa vada si sa simta enorm, fara cuvinte.

Pe la Oscar, am mai trecut de vreo 2 ori, nimic nou, decat ca poate intr-o zi nu aveau apa minerala, noroc ca fiind bautor amator de vin, ma incumet si fara.

Am mai trecut o data chiar si pe la Sante. Interesantel. Ma abtin de la alte comentarii. CEVA inca lipseste, si nu, nu e vorba de fite. Chelerita era draguta si simpatica de data asta, altfel plecam avand in vedere ca a durat o ora si 2 mese care au venit dupa noi au fost servite inainte. Sa zicem ca se mai intampla.

Cel mai tare ramane in ultimul timp Casa Lavric intr-o seara cand juca romania la euro2008 si cand fata de trebuia sa ne serveasca a parut usurata ca ne-am lasat convinsi sa NU mai  comandam mancare, avand in vedere ca la 10 le-a zis sefu sa inchida. Bine, dupa ce am comandat o bere scumpa si un pahar de vin la fel de scump, in necunostinta de cauza ca nu fac si mancare, asa ca le-am dat pe gat repede si fara chef ca sa nu ne incuie inauntru, si am taiat-o la Cao. Unde e la fel de uratel dar macarea e buna si au adus si o chinezoaica draguta care e perfect de peltica si de tzatzaita.

La fel de tare a fost la olandezi, nici nu stiu cum se cheama, din super copou, unde am ajuns ca imi era pofta de clatite de 2 luni. Si unde mi-a adus o proasta ceai negru doar pentru ca m-a luat gura pe dinainte si am cerut “un ceai de fructe, NU NEGRU”. Nu e vorba ca imi plac chimicalele alea dar aveam o tuse seaca groaznica si numai un ceai negru aspru si astringent nu-mi trebuia. Mi l-a schimbat si mi-a adus nota cu 2 ceaiuri si a facut si scandal ca de ce sa platesc numai unul … De treaba si olandejii astia.

Theatro, langa sau chiar sub teatrul Luceafarul. Interesant, elegant, un pic cam luminos parca, si cam uniform la decoratiuni, trebuie incercat insa. Mancare buna, desi personal nu am fost super incantat de un orez, dar cred ca de fapt nu aia voiam sa mananc. Mai bucuros am fost de painitele cu unt de dinainte.

Am fost iarasi la Papa bun in Carrefour si raman la ideea mea ca ala e unul din locurile unde se gateste cel mai bine. Nu discut de locatie, preturi sau chelnerii usor tampitei.

La pergola nu mai fusesem demult. Aici mi-am luat un orez cu sofran dar mult mai bun e cel cu ciuperci de padure. Cred ca daca pergola s-ar gasi intr-o altfel de locatie as merge mai des. Dar agasantul zgomot a 100 de veceuri a caror apa e trasa continuu nu ma aranjeaza. Ma oboseste groaznic. Cine a facut harta feng-shui acolo a fost un amator.

Va urma.