Am iesit cu Octavian pe un frig care ne tinea mainile in buzunar mai degraba, decat pe aparat. Asa ca mai mult ne-am plimbat si am vorbit decat am fotografiat. Uneori e mai degraba despre asta mai mult decat despre orice altceva, asa ca e ok.
Am intrat prin curti interioare si alei ascunse printre blocuri vechi, locuri care te faceau sa simti ca intri nepermis de mult in intimitatea unor oameni.

Octavian ii momea cu “Din ce an e blocul asta?”, apoi stateam si vedeam daca musca.

Cel din imagini e nea Ion, cum reiese din povestile lui cu personaje importante ale unui Iasi vechi de 50-60 de ani. Ne-a povestit despre blocul a carui curte se pregatea sa o mature, construit la 1850 si ceva, luat de primarie in 1922 si in care el sta din ’56. Prin blocul ala s-au perindat cantareti la opera, profesori universitari, “boieri” si “chiaburi”, si el, un proletar.
Din industria usoara, dupa cum se descrie.

Sa-si traga incalzire i-a ajutat Iliescu. Pe cand era “sef la Iasi” locuia vis-a-vis de ei, unde acum e cladirea Romtelecom. L-a pandit sa se intoarca acasa intr-o zi impreuna cu “profesorul Hurmuzachi” si i-au dat plicul cu cererea. Iliescu i-a servit si cu un cabernet. Ceea ce a fost ok, ca pe vremea aia nea Ion “bea mult”. Acum nu mai bea, doar fumeaza.
N-a crezut ca-i rezolva, dar la 2 zile aveau zeci de oameni in curte care le-au scos sobele si au pus si parchet in completare. Nea Ion a mai dat un chil de tuica si 100 de lei si l-a schimbat pe tot.
Cu gazul a fost la fel. A sunat Iliescu la Bucuresti si a trecut peste capul celor din Iasi care ii amanau.
Cu securitatea a fost ok, n-a avut treaba, el doar ii intreba ce grad au, ca sa stie cum sa-i ia. Adica sa stie daca le zice “nea Costica” sau “tovarase”, probabil.

In centrul Iasiului, la 3 pasi de “strada mare”, exista sutiene, chiloti si maiouri puse la uscat in spatii semi-publice. Printre ele, amintiri cu nume ce ori nu mai sunt prin Iasi, ori nu mai sunt deloc. Amintiri care par mai degraba ale blocurilor decat ale oamenilor din ele.
Oameni care abia asteapta parca sa le depene cu tine si sa fie si imortalizati. Pentru ca dupa cum a zis chiar nea Ion: “Ce, eu nu-s de poza?”

Ca un ateu superficial ce sunt, am esuat in a ma declara astfel (ateu, nu superficial) la recensamantul asta, al populatiei si locuintelor, din 2011.

Domnisoara care m-a recenzat mi-a zis ca nu are cod pentru asa ceva, ca nu poate pune nimic, sau liniuta ca nu se proceseaza. Asta e, cica pana nu completez fisa de dez-inscriere sunt crestin ortodox.

A, si in alta ordine de idei cica sunt cap de familie

Acu’ ceva timp ma aberam pe aici despre alternative la stiinta moderna.

Ieri, imobilizat la pat, ma uitam la un batran intelept dintr-un trib din Noua Guinee. Explica cum e cu bolile la ei si cum fac ei sa scape de ele. Daca cineva cade la pat inseamna ca la un moment dat un soi de spirit rau, intrupat intr-un cunoscut, i-a mancat maruntaiele si toata carnea si i-a inlocuit-o cu iarba fara ca saracul om sa stie ce i s-a intamplat. Bolnavul atunci trebuie sa numeasca vinovatul si tribul rezolva problema. Cel numit de el, primul nume spus, e predat legat fedeles de neamuri familiei bolnavului. Care familie il taie bucatele si asa mai departe. Batranul respectiv, de altfel foarte simpatic si dornic in a impartasi vesticilor din tainele vietii in padurea lor, participase activ la “vindecarea” a vreo 20 de rude de ale lui in felul asta.

Eu, acum, ce sa mai zic? Nu pot decat sa multumesc medicinei moderne ca exista. Daca e o cruce la care ar trebui sa ne inchinam, poate ca e aia verde din farmacii.

Artistului ii trebuie, prin definitie se pare, o masura de ratare, cat de mare nu scrie in reteta. Dupa caz, dupa gust. Nu degeaba si gatitul, ca si creatia artistica adevarata, cere inspiratie si improvizatie.

Dar cere si neliniste, inadaptare. Cere  dezorientare, dificultate in a naviga cu siguranta prin lume. Artistii pot pricepe cum fac altii sa aiba o viata si o minte linistita si pot sa creada despre ei ca isi doresc astea cu adevarat, insa nici nu sunt in stare sa le obtina si nici nu le sunt utile in demersurile artistice.

Ce zic eu decurge din niste observatii si concluzii personale. Si desi nu ma indoiam de concluziile astea nu reuseam sa inteleg totusi de unde determinarea asta directa intre ratare si artisti.

Acum insa am mai adunat o teorie la lunga mea lista de teorii despre lume. Cred ca arta si artistii s-a zbatut secole sa se elibereze de constrangerile exterioare, impuse de, din lipsa de alt cuvant mai general, societate (prin toate institutiile ei, de la familie si biserica pana la ). Arta a trebuit sa treaca de limitele generate de ceea ce credeau, paradoxal, cei din afara ei ca trebuie sa fie arta.

Cred ca de asta ceea ce numim pictura, literatura, sculptura, fotografia, dansul moderne sunt tot mai lipsite de forma, de canoane. Tot mai abstract, mai “unic” si deci mai interiorizat si mai personal. Pictura s-a dezbarat de pictural, dansul de ritm, sculptura de forme, poezia de rime. Au ramas principii, idei, concepte. Insa toate apartinand doar autorilor. Si deci invizibile. Pentru ca, iarasi paradoxal, desi sublimate la maxim, formele pomenite mai sus, devin tot mai putin purtatoare ale unui sens clar. Artistul, dezbarat de obligatii fata de public, sapa azi mult mai adanc ca in vremea Renasterii cand creeaza si deci ceea ce extrage el ii e clar numai lui.

Si credeam ca la originea absconsului sta abstractul. Dar nu, cred acum ca relatia nu e una de cauzalitate. Lipsa sensului pentru consumatorul de arta nu e forma in care ea se prezinta azi. Nu, sunt ambele urmari ale unei cauze mai profunde.

De fapt tot ce si-a dorit artistul intotdeauna, dar n-a putut din cauza conventiilor, era nu sa SE exprime, sa NE comunice ceva. Nu. Prins intre nelinistile proprii si dezamagirile venite din lumea exterioara el nu isi doreste decat martori ai existentei si tulburarii lui.

El tanjeste sa arate ca simte.

Si asta, ca orice axioma, nu se poate demonstra. Nu exista cuvinte care sa exprime ceva atat de simplu (asta daca cineva nu e atat de naiv incat sa considere literatura ca o arta a cuvintelor). Si atunci artistul striga cum poate. Isi doreste ca lumea nu sa-i inteleaga suferinta ci doar sa ia act de ea iar societatea sa-i semneze un soi de scutire medicala de la contractul social.

Nu ma pricep la arta. De fapt ma intereseaza subiectul, incerc sa-mi lamuresc niste chestii, dar nu pot zice ca am raspunsuri general valabile.

Si cu toate astea mi-am dat seama ca un prim semn sa te prinzi daca ceva e arta sau nu e sa vezi ce simti cand o consumi. Spre exemplu, din toate artele, cred ca cel mai putin pot sa-mi dau cu parerea despre sculptura. Nu ma prind ce e kitsch si ce nu. Bine, nu vorbim de piticii de gradina vs. David al lui Michelangelo. Vorbim de chestiile pe care unii vor sa le iei drept arta si le expun prin diverse locuri. Ei, nu ma prind.

Si totusi, cand  vad capul ala de bronz al lui Brancusi, Muza dormind, nu am nici un dubiu. Arta adevarata e dincolo de orice pregatire, teorie ori cultura. Nu ai nevoie decat de o cat de mica sensibilitate.

Trebuie sa fie fost intr-o sambata sau duminica, undeva prin 86-87. M-am dus impreuna cu taica-meu la un magazin universal. Sa fi fost Unirea sau Cocorul? Sau poate Luceafarul din Bacau, nu mai stiu.

Ideea e ca ne duceam sa cautam o bicicleta, un Pegas cred. Tin minte ca o doamna de la magazin despacheta una dintr-o cutie de carton si o arata unui domn. Era galbena, sau asa o vad eu acum. Cert e ca n-am mai cumparat-o, poate pentru ca o luase deja cel de dinaintea noastra. A ramas ca venim saptamana urmatoare.

Si ca orice lucru amanat pe saptamana viitoare, au trecut ani. Multi ani. Si inca n-am bicicleta. Si pana acum 2 saptamani nu stiam nici sa merg pe vreuna.

Pana la urma vine o vreme pentru orice si mai bine la 30 de ani decat niciodata.

Undeva prin generala, ascultand o discutie intre alti copii, m-am trezit intrebandu-ma care e cel mai bun prieten al meu. Era o intrebare complicata, intre 4 si 8 ani locuisem mai mult in Bucuresti, veneam vara prin Bacau si deci imi era greu sa leg prietenii cu alti baieti. Oricum, am fost oarecum mirat chiar si atunci de raspunsul pe care l-am gasit: Adrian. Adrian Andrei. Un baiat din satul bunicilor mei.

Eram de-o varsta, el avea vreo 3-4 frati si o sora, dar toti mai mari si cred ca de aia se lipise si el de mine. Tin minte cum ma infiintam la el la poarta cum ajungeam la bunici, il strigam si apoi plecam sa colindam dealurile si sa facem prostiile pe care le fac baietii.

Apoi am crescut, am dat tot mai rar pe la tara si am stat tot mai putin. Am aflat ca i-a murit tatal, a terminat 11 clase si n-a mai facut nimic. Toti  fratii i-au plecat prin Italia sau Spania, el a ramas in sat, se mai duce cu vacile din cand in cand. Si cam atat.

Acum ne vedem doar cand ajung pe la tara, pe la inmormantari, praznice, vizite scurte de 2-3 ore. Daca ne zarim, ne salutam stingher sau schimbam doua vorbe si de fiecare data ma mir din ce substanta ciudata sunt facute distantele astea intre oameni care erau odata apropiati si cum se incheaga ele pe furis.

Cand vorbim despre cunoastere, noi, ca vestici, ne gandim instinctiv la stiinta, uitand ca exista scoli si traditii de mii de ani dedicate aceluiasi subiect, cunoasterea, si care nici nu isi pun problema sa gandesca in termenii restransi in care gandeste vestul.

Nu, n-am sa fac tocmai EU apologia misticismului, vreau doar sa subliniez ca uneori cunoasterea nu inseamna  numai cifre, rapoarte si experimente. Poate ca uneori pentru o viziune completa asupra lumii ai nevoie de macar doua puncte de veder, de doua unghiuri. De doua nuante. Asa cum pentru a percepe adancimea ai nevoie de doi ochi, e posibil sa poti avea nevoie de doua cai diferite prin care sa obtii informatii.

Si oricum, chiar si asa, uneltele nu sunt utile in sine, harta nu e teritoriul, cuvintele sunt imprecise, iar imaginea, oricat de ‘treide’, e doar o iluzie.

Iisus a trait acum 2000 de ani, adica pe vremea cand erau dinozauri si pirati.

Copiii vin din semincioare, care inainte ca tata sa le puna in burta la mama, stau asa, pe jos, pe pamant.

“Tata, poti sa-mi arati si mie cum ii pui semincioare in burta la mama?”

In spatele blocului in care am crescut in Bacau au existat pana acum 10 ani gradini de zarzavat si pomi fructiferi, cu garduri, portite si bancute.

Lumea inca mai creste caini si pisici pe langa bloc, unii inca isi mai lasa tarlicii in fata usii. Inca se mai taie porci in fata blocului si inca se mai merge cu ursul si capra prin spatele acelorasi blocuri. Carutele cu cai inca mai tropaie pe asfalt si unii inca mai arunca cojile de ceapa si de oua pe geam, de parca le-ar arunca gainilor din curte.  Nu ne respectam ca si cetateni cu drepturi egale, ne toleram, ne barfim si ne tragem de sireturi ca niste consateni.

Suntem, marea majoritate, prima, maxim a doua, generatie care nu s-a nascut la tara. Si ne mai miram ca din satul romanesc n-a mai ramas decat taranul de la oras.