Buna seara. Astazi, despre semnalizare. Adica aia de la masina, stanga sau dreapta. Postul asta s-ar putea constitui intr-o scrisoare deschisa, cum am vazut ca se obisnuieste in ultimul timp , dar pentru ca, de fapt, stiu ca cei care citesc ce scriu eu aici oricum aud aceleasi lucruri si din gura mea, un asemenea demers ar fi similar cu unul in care eu as scrie aici pentru Obama.

Oameni buni, dragi soferi, smecheri la volan, cretini din trafic, a semnaliza NU echivaleaza cu o cerere aprobata din start pentru prioritate. Cu alte cuvine, NU, prioritatea nu functioneaza pe principiul pe care hotarati la voi la bloc care trage primu’ la poarta, “Priiiiim’!”, iar semnalizarea nu reprezinta un asemenea strigat! Si mai clar: daca VOI semnalizati, asta nu inseamna ca eu trebuie sa ma inchin la voi, pricepeti?

Ma simt dator sa explic asta, pentru toti idiotii de pe strazi care, daca mai au rabdare sa te injure dupa ce o comit, ca sa se simta bine pana la capat, iti urla un disperat: “Da’ n-ai vazut, frate, ca am semnalizat?!?!?” Ba da, frate, eventual IN TIMP ce faceai manevra geniala, am vazut ca ai si semnalizat, ca sa inteleg ca gata, sa ma duc acasa, ca acu te joci TU pe strada. Cred ca singura circumstanta in care semnalizarea ta imi spune mie ca eu nu am voie sa fac ceva e aia in care tu semnalizezi si te-ai angajat in depasire, iar eu as vrea sa fac acelasi lucru. Altfel, astepti sa trec eu, iar dupa aia poti sa omori pe altul. Cam asta voiam sa transmit colegilor din trafic.

A, si inca ceva, tot in spiritul Sfintelor Sarbatori de Craciun. Moarte Amenzi taximetristilor!

Imi permit in cele ce urmeaza o analiza, de amator, asupra a ceea ce se cheama, probabil, fotoreportaj de razboi. Analiza nu va fi una obiectiva, dimpotriva, nu am inteles niciodata cum poti sa analizezi artele vizuale, sau ca sa fim mai exacti, comunicarile vizuale, obiectiv.

Sa zicem ca cineva va arata un fotoreportaj din Gaza, ca tot e de actualitate. Personal, fara sa ma uit pot sa jur ca am sa gasesc asa:

• mame/surori cu basmalele clasice pana la sprancene, prinse bocind si ridicand mainile spre cer disperat-acuzatoare;
• frati/tati incrancenati, carand sicrie iar in ochi lise citeste razbunarea, vezi kalasnikovul de maine in ochii lor;
• copii jucand fotbal in praf, in fundal, out-of-focus, o scoala, eventual nitel bombardata.
• copii cu arme

Cireasa de pe tort de obicei e reprezentata de clasicele bucati de om sfartecat prinse ori direct acolo unde respectivul a calcat pe mina, ori in sala de operatii, pe targa, etc. Dar musai in prin-plan, sa se vada structuri anatomice de care habar nu aveai.

Nu stiu, probabil ca in principiu astea se datoreaza imaginilor gata stocate, inconstient, de respectivul fotograf, fara voia lui, din noianul de imagini care i-au bombardat si lui retina la tv, in ziare, etc. Mai pot fi de vina cliseele discrete de prin filmele de la hollywood, primele secunde dintr-o scena, de obicei momentul cand ti se scrie cu fonturi pseudo-arabe numele locatiei in care regizorul tocmai te-a plasat.

Accesul al clisee consumate, facile, la retele probate, la compozitii gata canonizate de marii maestri care isi impoart fotografiile in categorii de genul SIDA, SOMALIA, GAZA, FOAMETE, toate astea sunt nu musai comode, cat automate, reflexe, ca stranutul cand te uiti in soare. Ce naiba poti sa pozezi in Gaza la o adica?

Dincolo de astea insa mi se pare ca mai exista o cauza mai subtila. Sa recunoastem, e greu sa te duci acol, cere curaj, si nu sunt ironic. Cere o doza de nebunie, de nepasare, un spirit de aventurier. Apoi, imi pot doar imagina hatisul birocratic si de relatii care iti trebuie ca sa ajungi intr-o zona fierbinte, talentul pe care trebuie sa-l ai sa nu superi pe nimeni, sa stii cand sa tii capul la cutie. Toate astea sunt de apreciat. Ajuns acolo esti aruncat in valtoarea unui razboi. Razboiul ucide si femei si copii, sau mai rau, ii schilodeste pe viata. Razboiul arde bibliotcei, darama moschei. Ingroapa civili de vii printre daramaturi. Si tocmai asta face sa fi ajuns acolo degeaba, daca tu fotografiezi fix astea. Stiu lucrurile astea deja, dupa cum se vede. Da, dar de la ALTI fotografi, sa fii al miilea care merge acolo ca sa imi repeti aceleasi povesti, sa-mi arati atrocitati, e comparabil cu pozele de pe pachetele de tigari. Ca fumator, inveti sa le ignori asa cum ignori un scuipat pe jos. Te doare in pix, te protejezi, in ultima instanta, ca sa nu-ti incarci sufletul cu orori. Deci efectul urmarit (daca a existat unul) e ratat, se obtine opusul.

Da, dar cum ramane cu fotograful, ar putea el intreba. El ce sa faca? Aici intervine subtilitatea de care vorbeam. Odata ajuns acolo, probabil ca bucatile de copii produse de un obuz trebuie exorcizate, trebuie predate mai departe, nemestecate, aruncate ca un cartof fierbinte, pentru aceeasi protectie mentala. Sa imi arati si altceva, cum ar fi munca doctorilor de a salva viata descompusa pe targa, scoala daramata, mai degraba decat fotbalistii in carje, copiii care se nasc intr-o tara inexistenta, decat cei ingropati, si asa mai departe, asta presupune stapanire de sine, asumarea meseriei si rasplatirea eforturilor personale si ale altora care te-au dus acolo. A arata povesti mai subtile, dar mai patrunzatoare, in fata carora imi pot lasa garda jos, presupune stapanire de sine, maturitate si autocenzura.

Sa declansezi repede, tocmai ca sa fii orb in fata imaginilor ingrozitoare, ca apoi sa te intorci cu spatele si sa fugi la urmatoarea, asta e mai simplu decat sa stai sa privesti, sa compui alta poveste si sa pastrezi pentru tine restul, sperand ca odata, cineva te va intelege si pe tine, va vedea sacrificiul tau. Iar daca nu, asta e, nu TU, fotograful de razboi care va visa urat la noapte, esti personajul principal in fotoreportajul de razboi.

Stimulat de nise lecturi recente si de dorinta de a-mi tachina o prietena ma gandeam azi iarasi la caini. Deja par a fi omniprezenti si prin bacau, care intr-o vreme era scutit de pacostea asta. Cineva a tacut si a facut, fara sa inflameze babele miloase. Azi sunt la conducere unii mai luminati, mai curati si mai milosi, se pare.

Asa, deci ma gandeam ca noi, ca specie a trebuit sa ne adaptam treptat la mediu, la animale care deveneau tot mai inteligente odata  cu noi, la vremea tot mai rece pe cat urcam spre nord, la boli tot mai grele, etc.

Cainii au norocul sa se adapteze direct la civilizatia noastra. Constat ca marea majoritate a cainilor stie sa treaca pe trecere, deja nu ne mai mira asta. E clar ca, fara sa fiu ironic, i-am omorat pe cei care nu intelegeau cum e cu zebra. Cei destepti au invatat, cei mai putin inteligenti s-au dus, si nici n-au procreat exemplare ne-instruite in ale codului rutier.

Se pare ca acum mai sunt doar exemplare care nu au inteles cum sta treaba cu rosul si verdele la semafor. Daca vrem sa le facem un bine, si ca cei de maine sa nu mai incurce culorile la semafor, nu putem decat sa-i calcam pe cei de azi.

Cand vor intelege si codul rutier va fi groasa. Obama nu va mai reprezenta mare lucru cand, in Romania, cainii vor fi pregatiti sa preia functii de conducere.

Am sa fiu scurt ca sa nu fiu acuzat ca obsesia mea despre cainii vagabonzi din iasi e chiar atat de grava.

Copiii mei stiu sa spuna cateva chestii: papa, pipi, pepe(ne), mama, tata, patu(rica), a(r)tu(r). Dar pe primul loc la frecventa, la cuvinte invatate, la animale invatate, la manifestari spontane, se gaseste simpaticul ‘Am-am.

Iesitul afara nu intotdeauna pa-pa, sau brrr-brrr, era o vreme cand era numai Ham-ham. Cand latra vreun catel pe afara, Ham-Ham se aude si la mine in casa. Cand ne plimbam pe afara, din 20 in 20 de metri mi se arata victorios un Ham-Ham care doarme pe la vreo umbra. Cand se trezeste Tudor noaptea speriat si il intreb ce are, mi se raspunde Ham-Ham.

Cat de normal e ca imaginea unui copil de nici 2 ani sa fie ca afara si plimbarea inseamna Ham-Ham? Cat de normal e ca sunetele cele mai comune care vin de dincolo de geam sa fie cel al vantului si Ham-Ham?

Cum sa le mai explic eu ca nu e normal sa fie atati caini pe strazi?

Azi am fost a doua oara la curs de fotografie care se desfasoara intr-un fel de amfiteatru polivalent de la casa cultura Mihai Ursachi din Parcul Copou.

Un om de care nu auzisem niciodata, Dan Mititelu (google), iti vorbeste acolo, 2 ore, structurat, dar si suficient de liber, despre fotografie.

Deocamdata sunt curios daca sunt capabil sa depasesc cat de cat stadiul de consumator, chiar si ala amator, de fotografie. Ce imi place mie acolo sunt 2 lucruri. Unul e ca omul te face sa gandesti si sa simti unele lucruri pe care doar le intuiai. Al doilea, mai de “struguri acri” e ca se spune de multe ori ca fotografia buna nu sta intr-un DSLR de ultima generatie. Ceea ce nu ma face insa sa ma opresc sa-mi doresc unul, dar ma face sa fiu mai rational.

Cum spuneam, am fost de doua ori, cursul abia a inceput si deja imi pare rau de intalnirile pe care le pierd fiind plecat in concediu. Mi-am mai pus insa gandurile in ordine, am mai inteles una, alta.

Cum ar fi ca fotografia tine mult de inspiratie, dar foarte mult si de exercitiu si disciplina. Mai vezi ca fotografia e psihanaliza dar si psihoterapie in acelasi timp. Fotografia mai e si o cenusareasa a artelor cateodata, desi subtilitatea si poezia care vin din participarea universului in mod egal cu cea a artistului sunt uimitoare.

Coincidentele, intamplarile si clipa sunt cateodata mai importante decar artistul, dar pentru mine personal, asta nu scade cu nimic valoarea unei fotografii in care e evident ca de fapt cineva sau ceva iti transmite un mesaj de dincolo de intentia fotografului.

Pe de alta parte, fotografii ce par intamplatoare cer o sensibilitate si o intuitie incredibile din partea ochiului si omului de dupa aparat dar si o sansa care sunt sigur ca nu apare oricui, fara dedicare.

Mai mult nu stiu ce as putea spune despre un domeniu al sensibilitatilor omenesti care tocmai asta face, reuseste sa vada si sa simta enorm, fara cuvinte.

Ma simt oarecum dator sa explic de ce consider The Passion of the Christ un film prost. Nu e vorba ca am eu o problema cu religia sau cu biserica, dimpotriva, povestea lui Isus e unul in simbolurile mele preferate, o poveste adevarata, chiar daca poate doar despre ce inseamna a fi om in timp ce incerci sa fii dumnezeu.

Stiu ca filmul in discutie e “vechi”, dar eu acum l-am vazut. Stiu ca vine gata controversat, asa ca nu consider ca sunt vreun geniu neinteles pentru ca il categorisesc asa.

Am sa incerc, pentru exemplificare, sa il compar pe scurt cu un film superb: Ultima tentatia a lui Hristos, un film de Scorsese dupa un roman de Kazantzakis. Fara sa dezvalui prea mult, pentru ca vreau sa fie articolul asta si un indemn pentru a vedea si un film altfel despre adevaratele patimi ale lui Isus, am sa incerc sa spun despre ce e vorba.

Aici Isus e chinuit de dualitate, exact ca la Voiculescu, isi intelege destinul si importanta, pretuieste sacrificiul, dar carnea continua sa spere ca acesta nu e necesar pana la capat. Pana si pe cruce Isus se intreaba, spera chiar, ca se mai poate sa fie doar om. Vrea asta, vrea o familie, copii, vrea sa moara in patul de batran care are ce povesti nepotilor cum era el sa fie crucificat de romani. Si totusi cand intelege ca nu asta e esenta povestii, cand vede ca rolul lui e altul, isi accepta soarta si se intoarce de buna voie la ea.

Auzi la tot pasul povesti despre tortionari si oameni chinuiti in beciurile securitatii, de tortura si de eroi reali, care au rezistat chinului si nu au tradat ceea ce li se cerea sa tradeze, unii poate chiar cu gandul la Hristos. Pentru ca chinurile astea sunt nu usoare, dar sunt ale carnii, se pare ca unii, si nu putini, sunt in stare sa le depaseasca. Biciuiti si crucificati au existat probabil cu miile.

Si tocmai asta a ales Gibson sa explice din patimile lui hristos. Da, inteleg ca in termenii biblici si bisericesti tocmai la asta se refera Patimile din Saptamana Mare, dar atunci sa realizezi un film in care sa le descrii vizual, cu lux de amanunte demne de Rocky, si apoi sa il denumesti chiar Patimile… mi se pare echivalent cu a executa un documentar ieftin, gen Crime Night pe discovery. Senzatia mea era ca ce lipseste de pe ecran e tocmai acel discret “Re-enactment”.

Si pentru ca pe undeva chiar si regizorul trebuie sa-si fi dat seama ca sa-l arati pe Isus cum si-o ia cu biciul, bata, pumnul, sutul, etc nu e mare branza, pentru ca pana la urma mii de oameni au fost chinuiti si mai tare in felul asta, atunci solutia a fost clara. Ca un catolic constiincios, cum inteleg ca este Mel Gibson si care se simte dator sa transmita lumii laice, tot mai indepartate de biserica , chinurile Fiului lui Dumnezeu, el ni-l infatiseaza manacand bataie. Si in cazul in care nu ne duce capul ce trebuie sa fi fost in sufletul lui, ne este infatisat fiind batut cu cea mai mare bata, cel mai greu bici, cel mai mare pumn si drept urmare ii curge cel mai mult sange.

Cam atat se desprinde din filmul ala. Ca Isus a luat bataie foarte tare, frate, deci poftiti la biserica sa va inchinati. Like, wtf ?!?, ce ar trebui sa fac, sa cad in genunchi si sa ma flagelez? Nu ma pot apropia de Isus si de Dumnezeu decat daca inteleg ce inseamna sa incasezi un pumn in figura de la o bruta? Deci nu e vorba despre a lupta cu eu-l tau de zi cu zi pentru a fi un om mai bun? Nu e vorba despre a-ti gasi farama ta de divinitate rezolvand dilemele morale zilnice? Nu? E despre biciuri, cuie si sange care stropeste cameramanii? Aha. Nu, mersi.

Sincer, avand in vedere ca nu am mai scris demult, as fi preferat sa o fac despre filmele ultimei perioade. Am in cap cateva filme, unele foarte proaste, ca The Mist sau Passion of the Christ, sau unele foarte bune ca Everything is Illuminated sau The Kite Runner.

N-a fost sa fie deocamdata, insa in acelasi timp se strang frustrarile zilnice. Cumva, locul postului astuia ar fi in blogul celalalt, cel de frustrari, dar ceva parca il face mai personal asa ca am sa scriu aici.

Am mai mentionat faptul ca nu ma simt foarte iesean, probabil ca in afara de votul pentru primar, am sa le anulez pe restul, nu ma intereseaza semi-anonimii, boiernasii de provincie carora le curg balele dupa un post in consiliul local fara ca vreodata sa simuleze vreodata ca ii intereseaza si altceva decat afacerile lor.

Nu prea inghit psd-ul, din diverse motive (iliescu, geoana, mitrea, etc) dar cred ca in bucuresti l-as fi votat pe oprescu. Ce vreau sa spun e ca cuiul meu impotriva lui nechita nu e unul orb. Pur si simplu mi s-a parut anonim, invizibil, la limita competentei.

De cateva zile sunt fortat sa parcurg un drum inainte si inapoi prin oras, care ma poarta pe vestitul dn 28. Stiam de mai demult panourile similare dinspre capat de Tudor Vladimirescu, dar acum mi-au sarit in ochi cele care spun, textual : Va aflati pe DN28, drum aflat in administrarea guvernului liberal,cre refuza sa-l repare.

Sunt absolut convins ca undeva prin ministerul transporturilor sau de ce naiba minister tine ADN se gasesc cativa dobitoci care isi freaca mainile de bucurie ca nechita isi ia injuraturi de la ieseni pentru ca ei lasa in paragina un drum. Asa ca pe undeva inteleg si banerele lui. Dar frate, in pizda mamii lor de strazi din iasi, DN28 ala e ultimul drum de cacat din orasul asta unde ti-ai rupe planetarele si daca ai merge numai pe trotuar? De ce nu as face o cheta printre cunoscuti sa tin 2-3 zile un banner undeva prin tatarasi macar pe care sa scrie: Acestea sunt strazile primariei pesediste care refuza sa le repare?

Cam cat tupeu iti trebuie sa dormi 4 ani si acum in perioada electorala sa faci pe victima ca vai, DN 28 e bombardat si nu da tariceanu bani. Da prin oancea a tras cineva vreo raita in ultimele luni? Sunt vreo 2 santuri pana la cot, in BETON, nu in asfalt. Pe esplanada tatarasi a incercat cineva sa plimbe un carucior de copil fara ca acesta sa se dezintegreze din cauza vibratiilor?

Ei, deci de aia nu-l suport eu pe Nechita.

PS. Ce dracu cauta tramvaiele pe drumurile nationale ?!?

Mi-a placut dintotdeauna sa ascult muzica. Ascult toata ziua la serviciu si nu am putut niciodata nici sa invat fara muzica. Ascult si pe strada cand pot, ca sa nu mai vorbesc de masina.

(mai mult…)

Scriu pe blog, desi cum am mai explicat, nu ma incanta fenomenul. Nu ma consider blogger si nu ma omor dupa blogger. Nu imi place teminologia asta sau incadrarea automata. Sa le zicem site-uri unde oamenii isi expun opiniile despre anumite subiecte.

(mai mult…)

La noi in familie exista discutii mai vechi, despre care e mai ordonat decat celalalt. Pana sa vina copiii, “noi” insemna eu si Sinzi. Acum deja trebuie sa luam si copii in considerare la comparatii de genul asta.

(mai mult…)