Wednesday, June 22, 2011

Despre artisti

 img_3442.jpg

Artistului ii trebuie, prin definitie se pare, o masura de ratare, cat de mare nu scrie in reteta. Dupa caz, dupa gust. Nu degeaba si gatitul, ca si creatia artistica adevarata, cere inspiratie si improvizatie.

Dar cere si neliniste, inadaptare. Cere  dezorientare, dificultate in a naviga cu siguranta prin lume. Artistii pot pricepe cum fac altii sa aiba o viata si o minte linistita si pot sa creada despre ei ca isi doresc astea cu adevarat, insa nici nu sunt in stare sa le obtina si nici nu le sunt utile in demersurile artistice.

Ce zic eu decurge din niste observatii si concluzii personale. Si desi nu ma indoiam de concluziile astea nu reuseam sa inteleg totusi de unde determinarea asta directa intre ratare si artisti.

Acum insa am mai adunat o teorie la lunga mea lista de teorii despre lume. Cred ca arta si artistii s-a zbatut secole sa se elibereze de constrangerile exterioare, impuse de, din lipsa de alt cuvant mai general, societate (prin toate institutiile ei, de la familie si biserica pana la ). Arta a trebuit sa treaca de limitele generate de ceea ce credeau, paradoxal, cei din afara ei ca trebuie sa fie arta.

Cred ca de asta ceea ce numim pictura, literatura, sculptura, fotografia, dansul moderne sunt tot mai lipsite de forma, de canoane. Tot mai abstract, mai “unic” si deci mai interiorizat si mai personal. Pictura s-a dezbarat de pictural, dansul de ritm, sculptura de forme, poezia de rime. Au ramas principii, idei, concepte. Insa toate apartinand doar autorilor. Si deci invizibile. Pentru ca, iarasi paradoxal, desi sublimate la maxim, formele pomenite mai sus, devin tot mai putin purtatoare ale unui sens clar. Artistul, dezbarat de obligatii fata de public, sapa azi mult mai adanc ca in vremea Renasterii cand creeaza si deci ceea ce extrage el ii e clar numai lui.

Si credeam ca la originea absconsului sta abstractul. Dar nu, cred acum ca relatia nu e una de cauzalitate. Lipsa sensului pentru consumatorul de arta nu e forma in care ea se prezinta azi. Nu, sunt ambele urmari ale unei cauze mai profunde.

De fapt tot ce si-a dorit artistul intotdeauna, dar n-a putut din cauza conventiilor, era nu sa SE exprime, sa NE comunice ceva. Nu. Prins intre nelinistile proprii si dezamagirile venite din lumea exterioara el nu isi doreste decat martori ai existentei si tulburarii lui.

El tanjeste sa arate ca simte.

Si asta, ca orice axioma, nu se poate demonstra. Nu exista cuvinte care sa exprime ceva atat de simplu (asta daca cineva nu e atat de naiv incat sa considere literatura ca o arta a cuvintelor). Si atunci artistul striga cum poate. Isi doreste ca lumea nu sa-i inteleaga suferinta ci doar sa ia act de ea iar societatea sa-i semneze un soi de scutire medicala de la contractul social.

posted by Cristi at 9:19 am  

Sunday, June 19, 2011

Despre arta (2)

 img_2638.jpg

Nu ma pricep la arta. De fapt ma intereseaza subiectul, incerc sa-mi lamuresc niste chestii, dar nu pot zice ca am raspunsuri general valabile.

Si cu toate astea mi-am dat seama ca un prim semn sa te prinzi daca ceva e arta sau nu e sa vezi ce simti cand o consumi. Spre exemplu, din toate artele, cred ca cel mai putin pot sa-mi dau cu parerea despre sculptura. Nu ma prind ce e kitsch si ce nu. Bine, nu vorbim de piticii de gradina vs. David al lui Michelangelo. Vorbim de chestiile pe care unii vor sa le iei drept arta si le expun prin diverse locuri. Ei, nu ma prind.

Si totusi, cand  vad capul ala de bronz al lui Brancusi, Muza dormind, nu am nici un dubiu. Arta adevarata e dincolo de orice pregatire, teorie ori cultura. Nu ai nevoie decat de o cat de mica sensibilitate.

img_2726-2.jpg

posted by Cristi at 9:19 am  

Thursday, June 16, 2011

Un timp pentru toate

img_2733-2.jpg

Trebuie sa fie fost intr-o sambata sau duminica, undeva prin 86-87. M-am dus impreuna cu taica-meu la un magazin universal. Sa fi fost Unirea sau Cocorul? Sau poate Luceafarul din Bacau, nu mai stiu.

Ideea e ca ne duceam sa cautam o bicicleta, un Pegas cred. Tin minte ca o doamna de la magazin despacheta una dintr-o cutie de carton si o arata unui domn. Era galbena, sau asa o vad eu acum. Cert e ca n-am mai cumparat-o, poate pentru ca o luase deja cel de dinaintea noastra. A ramas ca venim saptamana urmatoare.

Si ca orice lucru amanat pe saptamana viitoare, au trecut ani. Multi ani. Si inca n-am bicicleta. Si pana acum 2 saptamani nu stiam nici sa merg pe vreuna.

Pana la urma vine o vreme pentru orice si mai bine la 30 de ani decat niciodata.

img_2570.jpg

posted by Cristi at 9:25 am  

Monday, June 13, 2011

Despre prietenie

 img_6528.jpg

Undeva prin generala, ascultand o discutie intre alti copii, m-am trezit intrebandu-ma care e cel mai bun prieten al meu. Era o intrebare complicata, intre 4 si 8 ani locuisem mai mult in Bucuresti, veneam vara prin Bacau si deci imi era greu sa leg prietenii cu alti baieti. Oricum, am fost oarecum mirat chiar si atunci de raspunsul pe care l-am gasit: Adrian. Adrian Andrei. Un baiat din satul bunicilor mei.

Eram de-o varsta, el avea vreo 3-4 frati si o sora, dar toti mai mari si cred ca de aia se lipise si el de mine. Tin minte cum ma infiintam la el la poarta cum ajungeam la bunici, il strigam si apoi plecam sa colindam dealurile si sa facem prostiile pe care le fac baietii.

Apoi am crescut, am dat tot mai rar pe la tara si am stat tot mai putin. Am aflat ca i-a murit tatal, a terminat 11 clase si n-a mai facut nimic. Toti  fratii i-au plecat prin Italia sau Spania, el a ramas in sat, se mai duce cu vacile din cand in cand. Si cam atat.

Acum ne vedem doar cand ajung pe la tara, pe la inmormantari, praznice, vizite scurte de 2-3 ore. Daca ne zarim, ne salutam stingher sau schimbam doua vorbe si de fiecare data ma mir din ce substanta ciudata sunt facute distantele astea intre oameni care erau odata apropiati si cum se incheaga ele pe furis.

posted by Cristi at 12:28 pm  

Powered by WordPress