Monday, July 14, 2008

Orasul cainilor

Am sa fiu scurt ca sa nu fiu acuzat ca obsesia mea despre cainii vagabonzi din iasi e chiar atat de grava.

Copiii mei stiu sa spuna cateva chestii: papa, pipi, pepe(ne), mama, tata, patu(rica), a(r)tu(r). Dar pe primul loc la frecventa, la cuvinte invatate, la animale invatate, la manifestari spontane, se gaseste simpaticul ‘Am-am.

Iesitul afara nu intotdeauna pa-pa, sau brrr-brrr, era o vreme cand era numai Ham-ham. Cand latra vreun catel pe afara, Ham-Ham se aude si la mine in casa. Cand ne plimbam pe afara, din 20 in 20 de metri mi se arata victorios un Ham-Ham care doarme pe la vreo umbra. Cand se trezeste Tudor noaptea speriat si il intreb ce are, mi se raspunde Ham-Ham.

Cat de normal e ca imaginea unui copil de nici 2 ani sa fie ca afara si plimbarea inseamna Ham-Ham? Cat de normal e ca sunetele cele mai comune care vin de dincolo de geam sa fie cel al vantului si Ham-Ham?

Cum sa le mai explic eu ca nu e normal sa fie atati caini pe strazi?

posted by Cristi at 10:20 pm  

Monday, July 14, 2008

Despre scriitura

Cred ca una din cele mai mari minciuni pe care le poate spune un scriitor e ca personajele si intamplarile din randurile lui sunt fictionale.

A trebuit sa vad un film care desi incearca, nu reuseste sa fie ce-si doreste, The Darjeeling Express, ca sa pot pune in cuvinte ce simteam demult.

Cred ca totul vine din faptul ca in arta, mai ales, dar in general in creatie, nu poti inventa ceva din nimic. Nu poti construi de la 0 niciodata. In scris nu e altfel. Nu poti inventa trairi, e o realitate inerent umana. Oricat de mult empatizam cu cei din jur, oricat vibram la ce se intampla in jurul nostru, in ultima instanta sunten singuri in capul nostru, noi cu noi, izolati de restul. Macar si fizic, organic, nefiind compatibili cu standardul USB, nu ne putem niciodata conecta direct la gandurile si senzatiile altora.

Cum atunci sa inventezi personaje complete, care sa gandeasca independent de tine, autor? Esti condamnat sa te rupi in bucati, sa reetraiesti episoade dureroase, sa iti caricaurizezi apropiatii, sa te consumi pentru fiecare in parte, atunci cand creezi personaje si intamplari.

Scriitorii, in general neadaptati, schzoizi si suferinzi sunt prinsi in capcana lipsei unei comunicari reale, ideale, si sunt astfel nevoiti sa se dezvaluie sutelor, daca sunt norocosi, miilor, de necunoscuti care ii vor citi. Nu pot decat sa spere ca bucatile lor de suflet si amintirile lor sunt suficient de bine camuflate incat nimeni sa nu-i poata banui ca ei sunt la fel de vulnerabili ca cei pe care ii inventeaza. Si atunci sustin ca acestia, si intamplarile prin care trec ei sunt pur fictionale.

posted by Cristi at 10:13 pm  

Monday, July 14, 2008

Despre fotografie

Azi am fost a doua oara la curs de fotografie care se desfasoara intr-un fel de amfiteatru polivalent de la casa cultura Mihai Ursachi din Parcul Copou.

Un om de care nu auzisem niciodata, Dan Mititelu (google), iti vorbeste acolo, 2 ore, structurat, dar si suficient de liber, despre fotografie.

Deocamdata sunt curios daca sunt capabil sa depasesc cat de cat stadiul de consumator, chiar si ala amator, de fotografie. Ce imi place mie acolo sunt 2 lucruri. Unul e ca omul te face sa gandesti si sa simti unele lucruri pe care doar le intuiai. Al doilea, mai de “struguri acri” e ca se spune de multe ori ca fotografia buna nu sta intr-un DSLR de ultima generatie. Ceea ce nu ma face insa sa ma opresc sa-mi doresc unul, dar ma face sa fiu mai rational.

Cum spuneam, am fost de doua ori, cursul abia a inceput si deja imi pare rau de intalnirile pe care le pierd fiind plecat in concediu. Mi-am mai pus insa gandurile in ordine, am mai inteles una, alta.

Cum ar fi ca fotografia tine mult de inspiratie, dar foarte mult si de exercitiu si disciplina. Mai vezi ca fotografia e psihanaliza dar si psihoterapie in acelasi timp. Fotografia mai e si o cenusareasa a artelor cateodata, desi subtilitatea si poezia care vin din participarea universului in mod egal cu cea a artistului sunt uimitoare.

Coincidentele, intamplarile si clipa sunt cateodata mai importante decar artistul, dar pentru mine personal, asta nu scade cu nimic valoarea unei fotografii in care e evident ca de fapt cineva sau ceva iti transmite un mesaj de dincolo de intentia fotografului.

Pe de alta parte, fotografii ce par intamplatoare cer o sensibilitate si o intuitie incredibile din partea ochiului si omului de dupa aparat dar si o sansa care sunt sigur ca nu apare oricui, fara dedicare.

Mai mult nu stiu ce as putea spune despre un domeniu al sensibilitatilor omenesti care tocmai asta face, reuseste sa vada si sa simta enorm, fara cuvinte.

posted by Cristi at 10:01 pm  

Monday, July 14, 2008

Eu unde mananc?

La mall, la food court, mananc aproape zilnic. Daca ma trezesti la 3 noaptea (cand nu sunt deja treaz din cauza lui Victor) si ma intrebi ce gasesti in meniu la oricare din “restaurantele” de acolo pot sa-ti spun nu numai asta ci si unde exact sunt aranjate in vitrinele alea incalzite. Daca exista un singur argument logic pentru care nu se rotesc sau nu se diversifica meniurile alea (bine, in afara de KFC, care pana la urma, pt o reteta implementata strict inca au schimbat imens) eu promit sa mananc zilnic aceeasi mancare 30 de zile, fie ea de la mister pot sau mado.

Pe la Oscar, am mai trecut de vreo 2 ori, nimic nou, decat ca poate intr-o zi nu aveau apa minerala, noroc ca fiind bautor amator de vin, ma incumet si fara.

Am mai trecut o data chiar si pe la Sante. Interesantel. Ma abtin de la alte comentarii. CEVA inca lipseste, si nu, nu e vorba de fite. Chelerita era draguta si simpatica de data asta, altfel plecam avand in vedere ca a durat o ora si 2 mese care au venit dupa noi au fost servite inainte. Sa zicem ca se mai intampla.

Cel mai tare ramane in ultimul timp Casa Lavric intr-o seara cand juca romania la euro2008 si cand fata de trebuia sa ne serveasca a parut usurata ca ne-am lasat convinsi sa NU mai  comandam mancare, avand in vedere ca la 10 le-a zis sefu sa inchida. Bine, dupa ce am comandat o bere scumpa si un pahar de vin la fel de scump, in necunostinta de cauza ca nu fac si mancare, asa ca le-am dat pe gat repede si fara chef ca sa nu ne incuie inauntru, si am taiat-o la Cao. Unde e la fel de uratel dar macarea e buna si au adus si o chinezoaica draguta care e perfect de peltica si de tzatzaita.

La fel de tare a fost la olandezi, nici nu stiu cum se cheama, din super copou, unde am ajuns ca imi era pofta de clatite de 2 luni. Si unde mi-a adus o proasta ceai negru doar pentru ca m-a luat gura pe dinainte si am cerut “un ceai de fructe, NU NEGRU”. Nu e vorba ca imi plac chimicalele alea dar aveam o tuse seaca groaznica si numai un ceai negru aspru si astringent nu-mi trebuia. Mi l-a schimbat si mi-a adus nota cu 2 ceaiuri si a facut si scandal ca de ce sa platesc numai unul … De treaba si olandejii astia.

Theatro, langa sau chiar sub teatrul Luceafarul. Interesant, elegant, un pic cam luminos parca, si cam uniform la decoratiuni, trebuie incercat insa. Mancare buna, desi personal nu am fost super incantat de un orez, dar cred ca de fapt nu aia voiam sa mananc. Mai bucuros am fost de painitele cu unt de dinainte.

Am fost iarasi la Papa bun in Carrefour si raman la ideea mea ca ala e unul din locurile unde se gateste cel mai bine. Nu discut de locatie, preturi sau chelnerii usor tampitei.

La pergola nu mai fusesem demult. Aici mi-am luat un orez cu sofran dar mult mai bun e cel cu ciuperci de padure. Cred ca daca pergola s-ar gasi intr-o altfel de locatie as merge mai des. Dar agasantul zgomot a 100 de veceuri a caror apa e trasa continuu nu ma aranjeaza. Ma oboseste groaznic. Cine a facut harta feng-shui acolo a fost un amator.

Va urma.

posted by Cristi at 9:42 pm  

Powered by WordPress