Wednesday, March 23, 2016

Despre prejudecati 2

Mi se invart de o saptamana in cap niste ganduri pe care simt ca am nevoie sa le descalcesc. Pentru ca am dezbatut ori singur in cap cu interlocutori imaginari ori fata in fata cu unii reali am sa incerc sa sumarizez niste concluzii structurate.

Sa dau totusi un pic de context.
Acum o saptamana m-am intors din India, am stat vreo 7 zile. Am fost intr-o fuga la o nunta, o plimbare cu elefantii, o vizita grabita la Tah Mahal si o cina amuzant de scumpa la Pizza Hut, ca sa sumarizez intr-o propozitie. Nu a fost deci nici pe departe o calatorie initiatica, insa sa ne intelegem, India e asa cum o spune si sloganul: INCREDIBILA.

Din intamplare am fost in Rajasthan, care alaturi de Punjab, e considerat originea triburilor care au plecat in jurul anului 500 e.n. spre vest, in valuri, ajungand pe la 1200 in Balcani. De pe la 1500, cel putin in Principatele Romane, ei au fost robi (sclavagismul il rezervam Americii, noi folosim notiuni mai romantice ca “robia”). Sunt liberi, oficial, de la 1856. Daca nu e clar, vorbesc despre tigani, romi, rromi, roma etc.
Afland asta, vazand si pozele in care asemanarile fizionomice sau culturale intre cele doua grupuri sunt evidente, prieteni, amici sau cunostinte s-au exprimat vis-a-vis de tigani.

O alta coincidenta a fost interpretarea superficiala din presa noastra a unor declaratii a ministrului de externe al Indiei cu ocazia primirii unei delegatii a romilor in cadrul unui festival multicultural, ministru care numea poporul romani copiii Indiei. Nu, nu le oferea cetatenie si nici nu se pune problema sa-i ia cineva “inapoi”.

Sa incepem cu niste cifre brute si aparent fara legatura.
In timpul regimului Antonescu intre 25.000 si 35.000 de tigani au fost deportati, 11.000 au murit.
La ultimul recensamant romii se regasesc in proportie de 3.3% in populatia Romaniei, asta e cifra oficiala. N-or fi 3%, or fi 5%,6% , 10%. Depinde de unde cauti cifre. Cele oficiale, interne, sunt mici, cele mai mari vin de la organizatii independente de afara.
Aproape 70% din ei traiesc in saracie.

Analfabetismul in randul lor e undeva intre 25% si 90% (aparent lumea vehiculeaza cifre foarte diferite).
80% din copiii nescolarizati sunt romi iar 36% din toti romii sunt analfabeti functional (stiu literele, citesc dar nu inteleg nimic din ce citesc).

Intre varstele de 15 si 18 ani romii au o prezenta scolara de 36% fata de 79% in randul celor declarati ca romani.
In 2011 60% din copiii romi invatau in scoli sau clase segregate.

Rata somajului in randul populatiei masculine e mai mare cu 25% la romi, iar cei care au totusi serviciu sunt platiti in medie cu 55% la suta mai putin decat populatia majoritara. Intr-un studiu facut de Fundatia Soros in 2011 doar 3% din cei someri spuneau ca nu si-au cautat loc de munca (lipsa educatiei sau a unor calificari era reprezentata de 12% din acelasi total al somerilor, iar 10% considerau ca au esuat pentru ca au fost discrminati).

Speranta de viata in randul romilor e cu cel putin 5 ani mai mica, mortalitatea infantila e de 3-4 ori mai mare decat media nationala, aproximativ 50% din copii nu sunt vaccinati si 40% sunt subnutriti. 3% din ei sunt inscrisi in crese si 20% in gradinite.

Procentul celor care traiesc la periferia localitatilor e cu 22% (68%) mai mare decat a majoritatii iar 72% din drumurile din comunitatile de romi sunt neasfaltate fata de 48% in cazul celorlalte grupuri.

Intr-o lume ideala as fi incheiat aici dupa cifrele astea. Dar nu traim intr-o lume ideala. Traim intr-o tara inca dominata de prejudecati si intoleranta. De care suntem raspunzatori noi si pe care le perpetuam noi de la o generatie la alta. Ca si frica, prejudecatile si intoleranta nu au baze rationale, ci emotionale. Si genereaza reactii la fel de emotionale pe care credem ca le argumentam rational, dar de fapt o facem folosim rationamente circulare.
Pentru ca deja e clar unde vreau sa ajung vis-a-vis de cifrele de mai sus stiu deja la ce se gandesc unii dintre voi: Dar Cristi, tiganii nu vor sa se integreze, tiganii nu-si dau copiii la scoala, tiganii fura in loc sa munceasca!
Asa ca nu am de gand sa polemizez. Nu vreau sa imi argumentati cele de mai sus. Pentru emotii cititi postul anterior care are aproape un an.

O sa fac insa o concesie. O sa admit ca e un cerc vicios, care ar trebui deja sa fie evident din cifrele de la care am pornit: romii nu merg la scoala si nu beneficiaza la maxim de educatie, deci au un grad de ocupare e scazut, partial si din cauza discriminarii, deci sunt saraci si nu au bani sa-si trimita si sa-si tina copiii la scoala iar copiii lor nu vor avea o sansa la un loc de munca mai bine platit. Si asa mai departe.

Unii dintre voi veti avea aceeasi reactie, pentru ca prejudecatile se deprind usor si se elimina greu: Dar Cristi, ei nu vor sa profite de sistem si de programele menite sa sporeasca gradul de incluziune sociala! Sa plece, sa dispara, sa-i alungam, sa-i marginalizam, sa-i bagam in puscarii sau in lagare!

Problema cu cercul vicios e ca se hraneste singur.

Problema romilor este lipsa educatiei. Solutia e tot educatia. Stiu, suna prea simplu si afirmatia asta e atat de uzitata incat si-a pierdut valoarea de adevar. Insa daca veti admite ca cercul vicios e real si daca cititi din nou cifrele ar trebui sa vedeti ca unii factori sunt externi comunitatii in discutie si traditiilor ei. Romii nu sunt vinovati ca desi invatamantul in Romania e teoretic obligatoriu pana in clasa a XII-a abandonul scolar e in floare pentru ca statul da legi dar nu si le asuma de fapt.
Ei nu sunt vinovati ca inspectoratele tolereaza clasele segregate carora li se aloca invatatori mai slabi sau ca un rom are clar sanse mai mici la angajare. Ei nu sunt vinovati ca primarii nu au dus asfaltul pana in satele de tigani.

Lucrurile astea li se intampla lor, nu sunt din cauza lor. Li se intampla din cauza noastra. Pentru ca suntem intoleranti si pentru ca nu reusim sa privim dincolo de prejudecati. Ceea ce invarte cercul asta vicios, motorul lui sunt prejudecata si intoleranta noastra. La capetele procesului disfunctional pe care l-am descris sunt lipsa de educatie a doua generatii si ceea ce lipeste capetele si face cercul cerc sunt aceste doua comportamente ale societatii din ziua de azi. As putea face si un grafic.

In cercul asta vicios nu sunt implicati deci numai romii. Ar trebui sa fim macar sinceri si sa acceptam asta. Suntem si restul acolo.

Si atunci intrebarea cea mai importanta e cine rupe cercul. Daca ei sunt sub-oameni, daca nu ii consideram egalii nostri, daca sunt sub-educati, de ce asteptam de la ei sa rupa cercul asta?
Dar Cristi, vor spune unii dintre voi, de ce sa o facem noi daca ei nu isi doresc asta si nu fac eforturi pentru asta, ce le datoram noi?

Din pacate vorbeste prejudecata din nou. Unii fac sau incearca sa faca asta, vedeti primul PS de mai jos. Mai toti parintii romi vor o viata mai buna pentru copiii lor, pentru ca (SOC!) si ei isi iubesc copiii. Si nu, statul nu le datoreaza nimic in plus decat datoreaza “majoritatii”. Dar nici in minus. Ei sunt la fel de romani ca si noi, ei exista aici dinainte sa existe statul national Romania. Au fost marginalizati, exploatati si exterminati inainte si dupa constituirea statului roman. Ei nu au trcut granita ieri, nu e dreptul nostru sa-i alungam in neant sau sa ne asteptam sa-i ia India inapoi. Ei sunt aici dinainte ca albii sa colonizeze Americile.

Problema e ca statul asta roman, a creat un cadru legal pe alocuri nerealist, dar care pregateste comunitatile de romi pentru esec. Si asta din simplul si unicul motiv ca statul suntem noi. Inspectorii scolari, directorii din birourile de ocupare a fortei de munca, secretarii din ministere, politistii, primarii, presedintii de tara (“tiganca imputita”), toti astia suntem noi, proveniti din familiile noastre. Si unii suntem intoleranti si unii avem prejudecati. As putea scrie un articol la fel de lung despre intoleranta sanatos-taraneasca care inca zace in noi, cu exemple.

Si atunci, repet, cine trebuie sa rupa cercul asta vicios?
Si nu, ce spun eu nu e o utopie. Exista in Romania organizatii si proiecte de succes in domeniul educarii si includerii sociale a romilor. Trebuie doar sa vrei sa afli despre rezultate. Dar o mana de oameni nu pot face mai mult daca noi, statul si societatea adica, nu ne asumam asta.
Pe scurt, e mai complicat sa faci ceva decat sa te plangi.

Pot admite ca multe din comunitatile de romi functioneaza defectuos, ca au probleme cu igiena, cu legea, ca isi exploateaza copiii, ca se complac (lucruri intalnite in aceeasi proportie si in satele de romani, sa fim sinceri cu noi insine). Deci avem un bolnav analfabet prabusit pe trotuar si cumva ne asteptam sa se ridice singur de par in sus, sa isi prescrie medicamente, sa citeasca prospectul, eventual sa se opereze singur si asta doar pentru ca ne face mizerie pe jos si noi nu vrem sa ne murdarim.

Daca vrem sa se schimbe ceva trebuie sa ne asiguram ca toate grupurile etnice si sociale din Romania au acces real la educatie inca de la gradinita. Cu asta suntem toti de acord, nimeni nu  poate nega asta. Cand incepi sa gasesti cazuri particulare si accepti ca o stare de fapt ca o anumite etnie sau comunitate nu e “in stare” sa faca asta, sau macar dai din mana a lehamite, atunci actionezi in baza unei prejudecati.

Tiganii au fost sclavi, apoi au fost liberi in teorie, dar prejudecata s-a perpetuat, datorita ei au fost marginalizati si tinuti in saracie si privati de educatie. Si acum, romanul modern se mira, se indigneaza sau se dezgusta de starea in care se gasesc ei.

Din fericire, spre diferenta de frica, care are fundamente fiziologice in noi, prejudecatile sunt doar o pojghita, un comportament automat, pe care l-am preluat de la parintii nostri si de la restul societatii in perioada copilariei. Tot prin educatie, de data asta a majoritatii, se schimba asta.

Nu, nu sunteti obligati sa faceti nimic. Dar daca alegeti asta, ca nici macar sa nu incercati sa va educati copiii in alt spirit decat cel traditional-intolerant, ar fi mai corect sa nu va mai plangeti.

PS. Daca vreti sa vedeti un raport care descrie niste succese fix in directia asta, cititi aici. Cu riscul de a parea arogant, fara educatie, cum ziceam mai sus, si fara documentare nu vom scapa de prejudecati. Cititi PDF-ul ala, nu frunzariti. Cititi si incercati sa intelegeti sau macar sa va intrebati. Altfel, veti lasa prejudecatile sa va ghideze si, mai grav, le veti da mai departe generatiilor urmatoare.

Ar fi acolo si lucruri mai subtile de observat, cum ar fi faptul ca parintii romi isi doresc o viata mai buna pentru copiii lor, isi doresc ca acestia sa mearga la scoala. Sau ca finantatorii majoritari in programul ala sunt privati si ca inca se intampina dificultati in administratia locala sau centrala in a schimba niste modele si prioritati.

PPS. Un exemplu pozitiv legat de statul roman poate fi povestea de succes, recunoscuta si de Europa, legata de reforma orfelinatelor. Dintr-o tara care trata copiii din orfelinate un pic mai bine decat niste animale, tot pe baza nepasarii si a prejudecatilor, am ajuns sa fim un exemplu pozitiv in doar 20 de ani. Deci putem. Totul e sa ii acceptam ca oameni.

PPPS. Doar in aparenta problema romilor seamana cu cea a imigrantilor musulmani si cu cea a minoritatilor musulmane din Europa. Doar in aparenta. Mai degraba seamana cu problema negrilor in US (si acolo cumva suntem de acord ca nu e bine ca albii sa discrimineze negrii si nu e frumos ca i-au tinut in sclavie si le dadeau drepturi mai putine decat cainilor de vanatoare). Pe scurt, doua argumente:

  1. Romii nu au venit ieri prin Grecia si Turcia. Nu exista diferente de religie sau pretentii teritoriale cand vine vorba de ei. Sunt doar vinovati ca nu sunt Daci adevarati se pare si de aia ni se pare ca nu le datoram nimic decat asteptari. Unii nu vor decat sa fie tratati ca niste oameni.
  2. Daca nu vrem totusi sa vedem vreodata sentimente mai radicale in randul romilor hai sa nu facem aceleasi greseli de care acuzam acum tari din UE care au permis ghetoizarea musulmanilor.

PPPPS. Am incercat sa bazez articolul asta pe argumente, cifre si ratiune. Am evitant intentionat povestile lacrimogene, fabulele moralizatoare, legendele urbane sau exemplele personale. Asta pentru ca toate alea sunt inca interpretate prin prisma prejudecatilor noastre.

PPPPPS. Nu, nu ma intereseaza ce bani au furat Madalin Voicu si cu Paun din fondurile pentru romi. Pana sa fure asociatiile de romi cat au furat politicienii romani Romania mai este un pic.

posted by Cristi at 12:17 pm  

Wednesday, April 8, 2015

Despre prejudecati

Ultima data la urgente (cine are copii se invata si cu astea) discutam relaxat si amuzat cu o familie de romi despre cutremure. Ea ma anunta ca la televizor au anuntat ca vine cutremurul cel mare, iar el era convins ca in Bucuresti pe stadioane s-au adus saltele. Ei erau acolo cu un baietel racit bocna, eu cu Victor si o problema minora, dar specifica lui, care macar e buna ca poveste amuzanta in familie sau la o bere (un os de peste).

M-am surprins observand ca si ei isi iubesc copilul exact ca “noi”. Si apoi m-am iritat. Ca ce trebuiau sa-si iubeasca copilul, ca girafele, ca fluturii? M-am auto-educat sa nu am prejudecati fata de minoritati, de orice fel. Ma irita caderea in aceleasi atitudini eterne cand vine vorba de romi, homosexuali, persoane cu handicap, maghiari sau orice alte grupuri despre care noi (aceeasi “noi”) decidem ad-hoc ca ei reprezinta pe moment (la scara istoriei sau societatii) “altceva”.
Dupa ce mi s-au nascut copiii am inceput sa vad ca abia dupa moartea lor se vor schimba lucrurile astea, noi suntem deja prea atinsi, intoleranta e sadita in noi de alte vremuri. Si oricum, conditia neaparat necesara e ca noi sa ii educam altfel.

Am considerat tot timpul ca visele alea in care nu ca esti convins ca sunt reale dar in care nici nu-ti pui problema metafizica daca ce ti se intampla e real sunt o simulare perfecta a unei situatii. Si ca deci te poti evalua cum ai reactionat in situatia pe care temerile, dorintele sau frustrarile tale au generat-o intentionat.

Azi noapte am visat ca e noapte si dorm si ca aud cum cineva intra in casa pe usa din fata. Si ca pana ma trezesc eu hotul apuca sa si iasa. Am fugit dupa el afara si am apucat sa-l vad cum iese pe poarta.
Era o tiganca in fuste care s-a urcat apoi grabita intr-un taxi pentru care creierul meu n-a putut inventa un numar coerent.

De ce o tiganca? De ce n-am inventat alt hot?
Oare sa ma intreb si de ce musai era ajutata sa fure din locuinte de un taximetrist?

posted by Cristi at 9:04 am  

Wednesday, December 31, 2014

Fotografie in culori

Sunt -15 grade, un cer ca sticla si un soare taios, conduc spre Bacau. Zapada incepe sa se coloreze din alb curat in cel mai cald portocaliu posibil. Incepe apusul.
Masina inca nu s-a incalzit de tot, sau eu nu m-am incalzit, si constientizez ca inca mi-e frig la picioare fix inainte de a-l auzi pe Cohen:

An Eskimo showed me a movie
he’d recently taken of you:
the poor man could hardly stop shivering,
his lips and his fingers were blue.
I suppose that he froze
when the wind took your clothes
and I guess he just never got warm.

Umbrele sunt deja lungi, portocaliul ala incepe sa coloreze gardurile si tabla acoperisurilor si ma gandesc ca as vrea sa fotografiez asta.

Si aparatul e in portbagaj, sigur e inghetat, sta de dimineata acolo.
As vrea totusi sa pastrez cumva ce vad, insa estimez ca soarele mai are maxim jumatate de ora sa treaca dincolo de dealurile moi din stanga mea si ma intreb cum ar arata stejarii de la Trei Iazuri in lumina asta irepetabila.
Si nu am unde sa opresc, banda din dreapta mea e ocupata de un mal de zapada de un metru si oricum nu ma pricep la peisaje.

Nu adie nici un metru de vant si fumul caselor se ridica anesteziat iar apusul il coloreaza fix in culoarea pe care ar avea-o vata de zahar cu vanilie daca ar exista.
Si tot nu pot opri, fumul oricum nu se repeta niciodata nici el, n-ar mai avea aceeasi forma cand as declansa.

Soarele atinge deja buza dealurilor, sare si se ridica dupa cum ii dicteaza relieful derulant, habar n-am insa daca sunt singurul care vede toate astea.
Si stiu ca oricum daca as pune aparatul la ochi scena ar aparea brusc banala, decupata prin obiectiv.
Si cerul asta n-ar mai avea niciodata aceeasi culoare (inexistenta), indiferent de monitorul pe care ar ajunge poza.
Si alte scuze.

Spectacolul se incheie, portocaliul se inchide si imi amintesc cum trageam o concluzie odata, uitandu-ma pe geam intr-un autocar plin de fotografi, ca oricum cele mai bune fotografii sunt cele pe care doar le vezi, dar nu le faci.

Asa ca scriu asta.

posted by Cristi at 5:45 pm  

Monday, September 22, 2014

Despre drumuri. Si inceputuri.

Niste baieti, si un Aro, au plecat 40.000 de kilometri pana in Siberia. Si inapoi.
Despre unul stiu sigur, despre ceilalti doi pot sa banuiesc, ca pe langa expeditia in sine, drumul e de fapt despre ei. Nu mergi 40 de mii de kilometri doar sa ai de unde te intoarce. Cumva, ma gandesc, pleci tu si te intorci eu, altul.

N-am mai scris de aproape 3 ani.
S-au schimbat multe, dar mai ales in ultimul an. Ca si in imaginea de mai sus, drumul duce tot inapoi, la “tine”. Doar ca e neasteptat, intotdeauna sinuos.
Blogul asta e despre teorii personale, am zis asta. Si una, la care tin cel mai mult, e ca cele mai importante sunt adevarurile mici, descoperirile personale, care din pacate sunt netransmisibile. Ele exista doar pentru a fi decoperite la nesfarsit de fiecare, pe cont propriu.

Cand vrem sa “traim mai sanatos” sau sa ne “schimbam regimul de viata” incepem sa citim etichetele de pe alimente, sa mancam “sanatos”, sa mergem la sala, sa citim despre tipuri de exercitiu fizic, sa ne culcam devreme, sa ne lasam de fumat etc.
Si totusi lasam “sinele” deoparte. Acolo avem impresia ca nu avem nevoie de ajutor si informatii, ca ne descurcam singuri. Atacam deci simptomele, nu si cauzele. Nu e asta o ipocrizie?

Stiu ca suna a citat “de Facebook” si a iluminare “la pachet” si de aia nu sunt primul care o zice, dar drumul e cel mai important. Procesul e mai important ca proiectul.
In paradoxul lui Achile ti se spune ca Achile nu ar trebui sa poata ajunge testoasa pentru ca ar trebui sa parcurga jumatatea jumatatii jumatatii jumatatii si tot asa pana la sfarsitul universului si matematicii.
Si totusi o face. Nimeni nu stie cum. Poate ca, de fapt, reuseste doar pentru ca face primul pas.

posted by Cristi at 9:36 pm  

Saturday, November 12, 2011

Despre blocuri si oamenii lor





Am iesit cu Octavian pe un frig care ne tinea mainile in buzunar mai degraba, decat pe aparat. Asa ca mai mult ne-am plimbat si am vorbit decat am fotografiat. Uneori e mai degraba despre asta mai mult decat despre orice altceva, asa ca e ok.
Am intrat prin curti interioare si alei ascunse printre blocuri vechi, locuri care te faceau sa simti ca intri nepermis de mult in intimitatea unor oameni.

Octavian ii momea cu “Din ce an e blocul asta?”, apoi stateam si vedeam daca musca.

Cel din imagini e nea Ion, cum reiese din povestile lui cu personaje importante ale unui Iasi vechi de 50-60 de ani. Ne-a povestit despre blocul a carui curte se pregatea sa o mature, construit la 1850 si ceva, luat de primarie in 1922 si in care el sta din ’56. Prin blocul ala s-au perindat cantareti la opera, profesori universitari, “boieri” si “chiaburi”, si el, un proletar.
Din industria usoara, dupa cum se descrie.

Sa-si traga incalzire i-a ajutat Iliescu. Pe cand era “sef la Iasi” locuia vis-a-vis de ei, unde acum e cladirea Romtelecom. L-a pandit sa se intoarca acasa intr-o zi impreuna cu “profesorul Hurmuzachi” si i-au dat plicul cu cererea. Iliescu i-a servit si cu un cabernet. Ceea ce a fost ok, ca pe vremea aia nea Ion “bea mult”. Acum nu mai bea, doar fumeaza.
N-a crezut ca-i rezolva, dar la 2 zile aveau zeci de oameni in curte care le-au scos sobele si au pus si parchet in completare. Nea Ion a mai dat un chil de tuica si 100 de lei si l-a schimbat pe tot.
Cu gazul a fost la fel. A sunat Iliescu la Bucuresti si a trecut peste capul celor din Iasi care ii amanau.
Cu securitatea a fost ok, n-a avut treaba, el doar ii intreba ce grad au, ca sa stie cum sa-i ia. Adica sa stie daca le zice “nea Costica” sau “tovarase”, probabil.

In centrul Iasiului, la 3 pasi de “strada mare”, exista sutiene, chiloti si maiouri puse la uscat in spatii semi-publice. Printre ele, amintiri cu nume ce ori nu mai sunt prin Iasi, ori nu mai sunt deloc. Amintiri care par mai degraba ale blocurilor decat ale oamenilor din ele.
Oameni care abia asteapta parca sa le depene cu tine si sa fie si imortalizati. Pentru ca dupa cum a zis chiar nea Ion: “Ce, eu nu-s de poza?”

posted by Cristi at 11:44 pm  

Tuesday, October 25, 2011

INRI

cnv000012.jpg
cnv000012.jpg
cnv000012.jpg
cnv000012.jpg
cnv000012.jpg

Ca un ateu superficial ce sunt, am esuat in a ma declara astfel (ateu, nu superficial) la recensamantul asta, al populatiei si locuintelor, din 2011.

Domnisoara care m-a recenzat mi-a zis ca nu are cod pentru asa ceva, ca nu poate pune nimic, sau liniuta ca nu se proceseaza. Asta e, cica pana nu completez fisa de dez-inscriere sunt crestin ortodox.

A, si in alta ordine de idei cica sunt cap de familie :)

posted by Cristi at 1:40 pm  

Sunday, July 3, 2011

Despre medicini

cnv000012.jpg

Acu’ ceva timp ma aberam pe aici despre alternative la stiinta moderna.

Ieri, imobilizat la pat, ma uitam la un batran intelept dintr-un trib din Noua Guinee. Explica cum e cu bolile la ei si cum fac ei sa scape de ele. Daca cineva cade la pat inseamna ca la un moment dat un soi de spirit rau, intrupat intr-un cunoscut, i-a mancat maruntaiele si toata carnea si i-a inlocuit-o cu iarba fara ca saracul om sa stie ce i s-a intamplat. Bolnavul atunci trebuie sa numeasca vinovatul si tribul rezolva problema. Cel numit de el, primul nume spus, e predat legat fedeles de neamuri familiei bolnavului. Care familie il taie bucatele si asa mai departe. Batranul respectiv, de altfel foarte simpatic si dornic in a impartasi vesticilor din tainele vietii in padurea lor, participase activ la “vindecarea” a vreo 20 de rude de ale lui in felul asta.

Eu, acum, ce sa mai zic? Nu pot decat sa multumesc medicinei moderne ca exista. Daca e o cruce la care ar trebui sa ne inchinam, poate ca e aia verde din farmacii.

posted by Cristi at 12:20 pm  

Wednesday, June 22, 2011

Despre artisti

 img_3442.jpg

Artistului ii trebuie, prin definitie se pare, o masura de ratare, cat de mare nu scrie in reteta. Dupa caz, dupa gust. Nu degeaba si gatitul, ca si creatia artistica adevarata, cere inspiratie si improvizatie.

Dar cere si neliniste, inadaptare. Cere  dezorientare, dificultate in a naviga cu siguranta prin lume. Artistii pot pricepe cum fac altii sa aiba o viata si o minte linistita si pot sa creada despre ei ca isi doresc astea cu adevarat, insa nici nu sunt in stare sa le obtina si nici nu le sunt utile in demersurile artistice.

Ce zic eu decurge din niste observatii si concluzii personale. Si desi nu ma indoiam de concluziile astea nu reuseam sa inteleg totusi de unde determinarea asta directa intre ratare si artisti.

Acum insa am mai adunat o teorie la lunga mea lista de teorii despre lume. Cred ca arta si artistii s-a zbatut secole sa se elibereze de constrangerile exterioare, impuse de, din lipsa de alt cuvant mai general, societate (prin toate institutiile ei, de la familie si biserica pana la ). Arta a trebuit sa treaca de limitele generate de ceea ce credeau, paradoxal, cei din afara ei ca trebuie sa fie arta.

Cred ca de asta ceea ce numim pictura, literatura, sculptura, fotografia, dansul moderne sunt tot mai lipsite de forma, de canoane. Tot mai abstract, mai “unic” si deci mai interiorizat si mai personal. Pictura s-a dezbarat de pictural, dansul de ritm, sculptura de forme, poezia de rime. Au ramas principii, idei, concepte. Insa toate apartinand doar autorilor. Si deci invizibile. Pentru ca, iarasi paradoxal, desi sublimate la maxim, formele pomenite mai sus, devin tot mai putin purtatoare ale unui sens clar. Artistul, dezbarat de obligatii fata de public, sapa azi mult mai adanc ca in vremea Renasterii cand creeaza si deci ceea ce extrage el ii e clar numai lui.

Si credeam ca la originea absconsului sta abstractul. Dar nu, cred acum ca relatia nu e una de cauzalitate. Lipsa sensului pentru consumatorul de arta nu e forma in care ea se prezinta azi. Nu, sunt ambele urmari ale unei cauze mai profunde.

De fapt tot ce si-a dorit artistul intotdeauna, dar n-a putut din cauza conventiilor, era nu sa SE exprime, sa NE comunice ceva. Nu. Prins intre nelinistile proprii si dezamagirile venite din lumea exterioara el nu isi doreste decat martori ai existentei si tulburarii lui.

El tanjeste sa arate ca simte.

Si asta, ca orice axioma, nu se poate demonstra. Nu exista cuvinte care sa exprime ceva atat de simplu (asta daca cineva nu e atat de naiv incat sa considere literatura ca o arta a cuvintelor). Si atunci artistul striga cum poate. Isi doreste ca lumea nu sa-i inteleaga suferinta ci doar sa ia act de ea iar societatea sa-i semneze un soi de scutire medicala de la contractul social.

posted by Cristi at 9:19 am  

Sunday, June 19, 2011

Despre arta (2)

 img_2638.jpg

Nu ma pricep la arta. De fapt ma intereseaza subiectul, incerc sa-mi lamuresc niste chestii, dar nu pot zice ca am raspunsuri general valabile.

Si cu toate astea mi-am dat seama ca un prim semn sa te prinzi daca ceva e arta sau nu e sa vezi ce simti cand o consumi. Spre exemplu, din toate artele, cred ca cel mai putin pot sa-mi dau cu parerea despre sculptura. Nu ma prind ce e kitsch si ce nu. Bine, nu vorbim de piticii de gradina vs. David al lui Michelangelo. Vorbim de chestiile pe care unii vor sa le iei drept arta si le expun prin diverse locuri. Ei, nu ma prind.

Si totusi, cand  vad capul ala de bronz al lui Brancusi, Muza dormind, nu am nici un dubiu. Arta adevarata e dincolo de orice pregatire, teorie ori cultura. Nu ai nevoie decat de o cat de mica sensibilitate.

img_2726-2.jpg

posted by Cristi at 9:19 am  

Thursday, June 16, 2011

Un timp pentru toate

img_2733-2.jpg

Trebuie sa fie fost intr-o sambata sau duminica, undeva prin 86-87. M-am dus impreuna cu taica-meu la un magazin universal. Sa fi fost Unirea sau Cocorul? Sau poate Luceafarul din Bacau, nu mai stiu.

Ideea e ca ne duceam sa cautam o bicicleta, un Pegas cred. Tin minte ca o doamna de la magazin despacheta una dintr-o cutie de carton si o arata unui domn. Era galbena, sau asa o vad eu acum. Cert e ca n-am mai cumparat-o, poate pentru ca o luase deja cel de dinaintea noastra. A ramas ca venim saptamana urmatoare.

Si ca orice lucru amanat pe saptamana viitoare, au trecut ani. Multi ani. Si inca n-am bicicleta. Si pana acum 2 saptamani nu stiam nici sa merg pe vreuna.

Pana la urma vine o vreme pentru orice si mai bine la 30 de ani decat niciodata.

img_2570.jpg

posted by Cristi at 9:25 am  
Next Page »

Powered by WordPress